Mariangela Gualtieri, ”Monologul lui Nu știu – Monologo del Non so”

 

 

 

Nu știu dacă viața mea se întinde pe o văgăună goală.

Nu știu dacă tăcerea pe care-o caut
se împletește cu substanța mea moale.
Nu știu dacă este ce caut și-am căutat și
o să caut, nu știu dacă ceea ce caut
e o insultă acelui gol.
Nu știu dacă faptul de a nu avea
o pereche de aripi este răsplată ori e pedeapsă,
nu știu dacă butoiul de pulbere
al neliniștirilor mele este un tron
pe care amenințată m-așez, dacă fuga asta
mă zgândărește în izbucniri regulate, dacă visul copilăresc
al zborului e o împiedecare de înger, de înger bufon
care vrea să mă poticnesc.
Nu știu dacă dragostea e război ori e armistițiu, nu știu dacă abandonul iubirii
e-o lege pe care viața o coase până la
broderia sfârșitului. Nu știu
ce să fac cu toți inamicii care m-apasă,
nu știu ce să fac azi cu astăzi
așa că-l atârn între nedumeritele mele degete
nu știu a vorbi despre ce
se simte-n adâncu-mi, nu știu a vorbi
despre ființa aceea ce intră în viețile
altora.
Nu pot să-mi explic nepăsarea
lui Dumnezeu, nu pot înțelege de ce nu aud
lamento-ul lui grav, strigătul lui de mânie ori
de iubire, și nu pot să-l văd fiindcă-s orb,
dar aș vrea să-l aud plângând măcar așa cum plâng eu
când văd durerea pe chipuri, ori
chipuri cu grele boli pământești,
nu-l pot implora, nu-l pot blestema fiindcă,

pentru mult prea umanele-mi kilograme,

e prea în scădere și prea abstract.

Nu știu – ori poate nu vreau –
să mă predau mai marilor lumii,
să mă simt bine în ale vieții
săli de așteptare. Știu doar
că e viața și mulții ei nori cea care
mă confundă și iar mă confundă, și nu
știu ce-aștept, ce tot mai aștept,
înclinându-mă vremii ce vine. Nu știu
și-aș dori, și-aș dori, nu știu să fiu în afara fără măsurii, în afara măsurii
umane,
în afara finitei dimensiuni.
Nu știu de ce privind apa de mare
îmi saltă-n piept bucuria – o bucurie de fiu cu mamă.

Nu știu dacă-i aleatorie ieșirea mea
într-un secol, dacă-i întâmplătoare,
nu-mi pot explica
boala atacului lumii, nu mă pot vindeca de boala nedureroasă și-aș vrea
ca fiece lucru să-l aranjez într-un vis copilăresc
de pace, iar retorica într-o arcadie,
într-un somn îmbrățișat de zei
războinici și care se iubesc.
N-am înțeles – deși ar trebui –
n-am înțeles lumea
vieții, n-am înțeles legea fundamentală
și n-am a face nici o livrare a-
cestor pui care așteaptă, care pretind
că i-aș înțelege, și
nu cunosc acel cântec
care să vă bucure, și nu vă pot ajuta,
nu știu nici chiar dacă aș vrea,
cu acea putere a cățelei
ce alăptează, nu vă pot ajuta în izbeliște
nu pot a vă fi balsam
nu pot să vă port în curajul esențial
al bătăilor inimii.

 

Graalul mi l-am găsit și pierdut de o sută de ori.

 

Nu știu dacăparticulele de foc ale
neliniștirii mele au o scânteie care incendiază.

Nu știu dac-Atilla – ”biciul lui Dumnezeu”-

își varsă puterea asupra mea,

în liniștitele mele degete, și nici nu știu

de mă îndeamnă la răzvrătire, nu știu

dacă să-l seduc ori să-l readuc la o formă

de vis, nu știu dacă o să ridic steagul alb

ori mă voi bloca în a sa uimitoare normalitate, în

normalitatea lui de Attila – cel care arde
pământul, nu știu dacă fi-va să lupt

pentru vreo idee înaltă, nu știu dacă să
depun jurământ primăverii
spunând că înflorirea-i încântătoare,
nu știu dacă să mă arunc în
cataclisme barbare, și nici dacă să pun

un strop de
apă pe-o gură crăpată de sete, nu
știu dacă să
depun jurământul casnic, ori jurământul
burții sătule, ori să-mi sufoc orice
mușcătură. Nu știu nici dacă

ori într-un fel ori în altul mă aflu în siguranță,
ori de fi-voi în siguranță când îngerul
o să vină cu
rechizitoriul, să ne condamne logicii financiare,

iar mai apoi să dea ordin să se suspende viața.

Nu știu dacă
frumusețea-i academia aceea acentimetrilor,

iar frumusețea, o, frumusețea e astă pretenție de
bâlci a saltimbancilor, nu-mi pot
explica răstignirea grației, și
nu-mi pot explica de ce mă aflu în ăst bârlog revoltat

în astă groapă cu spiriduși actuali

în partea asta barbară a speciei,

și nu știu de ce, fiind la apus, nuse aude nicicum

acel aleluia al lucrurilor,

nu știu dacă în spatele ăsta fără aripi
se află câmpii minunate de unde să-ți poți
lua zborul, dacă în acea vertebrală coloană se află
instrucțiuni pentru manevra de decolare, dacă sunt eu săgeata

din arcul spatelui, dacă sunt eu și arcul și săgeata,

și nu știu în care mână – mână ori
ghiară de Dumnezeu – spre-a mă supune –

o să mă împingă spre dura
aliniere a pământeștii dureri.

Nu știu dacă
singurătatea, dacă acea agonie
numită singurătate, si dacă despărțirea

de trupuri dragi, dacă acel a rămâne singur

al celor vii, dacă jelania singurătății, dacă îndepărtarea

de chipul
drag, ori dispariția celor

purtați însuflet, nu știu de e dar în
a împărtăși mângâieri – ori
e toată nesiguranța asta.

Puținul ce-l știu e puțin, iar eu – eu din puținul acel –

vă cer iertare.

Vă cer iertare pentru ce sunt, pentru ce știu
vă cer iertare.

_________________________
-traducere de Catalina Franco-
_________________________
Io non so se questa mia vita sta spianata su un
buco vuoto. Non so se il silenzio che indago
é intrecciato alla mia sostanza molle.
Io non so se quello che cerco e ho cercato e
cercherò, non so se quello che cerco
é un insulto a quel vuoto.
Non so se questo fatto di non avere
un paio d’ali sia premio o castigo,
io non so se la polveriera
della mia inquietudine sia un trono
su cui mi siedo minacciato, se la fuga che
a scatti regolari mi pungola, se quel
puerile sogno di fuga sia uno sgambetto
d’angelo, d’un buffone d’angelo che
mi vuole inciampare.
Io non so se l’amore sia una guerra o una
tregua, non so se l’abbandono d’amore
sia una legge che la vita cuce fino al
ricamo finale. Io non so
che farmene di questi nemici che premono,
non so che farmene oggi di questo oggi
e me lo ciondolo fra le dita perplesse,
non so parlare di quello che
è sentito nel profondo me, non so parlarlo
quell’essere che é qui presente fra le vite degli
altri.
Io non so spiegarmi l’imperturbabilità
di Dio, e non mi spiego di non udire il
suo grave lamento, il suo urlo di collera o
d’amore, e non so vederlo che sono in cecità
ma vorrei sentirlo almeno piangere come piango io
guardando le facce indolorate, guardando le
facce con grave malattia terrestre,
io non so invocarlo né bestemmiarlo che
è troppo nella sottrazione e troppo
astratto per i miei chili umani.
Io non so forse non voglio
consegnarmi negli uffici del mondo,
e stare buono nelle sale d’aspetto della
vita. Io non so nient’altro
che la vita e molte nuvole intorno che
me la confondono me la confondono e non
so cosa aspetto, cosa sto aspettando in questo
sporgermi al tempo che viene. Io non so
e vorrei, vorrei, non so stare
fuori misura, fuori misura umana,
fuori da questa taglia finita.
Io non so perché guardando l’acqua del mare
mi salta in petto una gioia di figlio con la
madre. Non so se questa uscita mia in un secolo
a caso, se questo essere qui a casaccio,
io non so spiegarmi questa malattia
all’attacco del mondo, non so guarire
questa malattia che indolora e vorrei
sistemare ogni cosa, in un sogno puerile di
tregua, in un’arcadia anche retorica,
in un dormire abbracciato dei
guerrieri che si innamorano.
Io non ho capito e dovrei,
non ho capito il mondo della
vita, io non ho capito la legge sottostante
e non ho da fare la consegna a
questi cuccioli che aspettano, che esigono
da me l’aver capito.
Io non so la canzone
che spensiera e non so soccorrervi
non so pur volendolo
con quella forza di cagna
che dà il latte, non so soccorrervi nel vostro
sbando, io non so farvi da balsamo
io non so mettervi nel coraggio essenziale,
nello slancio, nel palpito.
Il mio Graal l’ho ritrovato e perso cento
volte.
[…]
Io non so se la bellezza è questa accademia di
centimetri, se la bellezza, la bellezza è questa
carnevalesca decadenza di saltimbanchi,
io non mi spiego la crocifissione
della grazia, e non mi spiego perchè
mi trovo in questo covo rivoltato
in questa fossa con gli orchi attuali
in questo lato barbarico della specie,
e non so perchè stando a occidente non si
ode quell’alleluia delle cose.
Io non so se in questa schiena
senza ali ci son grandi pianure da cui fare
il decollo, se in questa spina dorsale
ci sono istruzioni
per la manovra di decollo, se sono io la freccia
di questo arco della schiena, se sono io
arco e freccia, non so in quale mano
non mano o zampa di Dio mi stanno
torchiando, e sottoponendo al duro
allenamento dei dolori terrestri.
Io non so se la solitudine, se quello
strazio chiamato solitudine, se quell’andare
via dei corpi cari, se quel restare soli
dei vivi, io non so se quel lamento della
solitudine, se quel portarci via le facce
se quel loro sparire
di facce che avevamo dentro il respiro, non so
se il dono sia questo portarci via le
carezze, questa slacciatura.
E’ poco il poco che so e di questo
poco io chiedo perdono. Io chiedo
perdono per quello che so, perdono io chiedo
per tutto quello che so.