11 iulie 2022 – catalinafrancoblog

Thomas Stearns Eliot, Tărâmul pustiit – The Wasteland

„Nam Sibyllam quidem Cumis ego ipse oculis meis vidi

in ampulla pendere, et cum illi pueri dicerent: Σιβυλλα

τι θελεις; respondebat illa: αποθανειν θελω.”

For Ezra Pound

il miglior fabbro.

I Îngroparea morților

Aprilie-i cea mai crudă-între luni – cea înflorind

Din pământul mort liliacul, învălmășind

Amintiri și dorință, și scormonind și trezind,

Sub ploaia de primăvară, latentele rădăcini.

Iarna ne-a ocrotit și a ținut la căldură uscații

Tuberculi, pământul i-a acoperit cu o zăpadă

Uitucă, și i-a hrănit cu un strop de viață.

Vara ne surprinsese venind cu o ploaie

Peste Starnbergersee: ne-am oprit sub o colonadă,

Apoi, în lumina soarelui, am ajuns în Hofgarten,

Și am băut cafea, și-am vorbit o oră întreagă.

Bin gar keine Russin, stamm ’aus Litauen, echt deutsch.

Pe când eram copilă, stăteam cu arhiducele,

Cu vărul meu, care mă luase la sanie,

Iar mie îmi era teamă. Atunci el mi-a spus, Marie,

Marie, ține-te bine, Marie. Și ne-am dat drumul.

La munte – la munte – acolo te poți simți liber.

Cam toată noaptea citesc, iarna cobor spre sud.

Din rădăcinile astea – care se prind, ce ramuri pot crește

Din molozul ăsta cu pietre? Fiu al omului, tu nici

Nu poți spune și nici ghici, căci numai tu recunoști,

Sub strălucire de soare, mormanul formelor sparte,

Iar arborul mort nu oferă-adăpost, și nici greierul

Vreo mângâiere, și nici în piatra uscată nu sună apă.

Ci numai umbră afli sub stânca roșie,

(Vino la umbra acelei stânci roșii),

Vreau să-ți arăt ceva diferit

De umbra ta

Care te-urmează cu pași prelungi dimineața,

Ori de umbra

Ta, ce se ridică să te întâlnească seara;

Am să-ți arăt frica ta într-o mână de praf.

Frisch weht der Wind

Der Heimat

Mein Irisch Kind,

Woilest du?

„Mi-ai dat mai întâi zambile în urmă c-un an;

„M-au numit copila zambilelor”.

– Cu toate astea, când ne-am întors târziu din grădina zambilelor,

Tu cu brațele pline de flori, cu părul ud, nu am putut rosti nici

Măcar un singur cuvânt, ochii mi s-au încetoșat, și nu eram

Nici viu, nici mort, și nu știam nimic, în timp ce,

În inima luminii,

Priveam tăcerea.

Oed ’und leer das Meer.

Madame Sosostris, faimoasă clarvăzătoare,

Răcise rău, dintr-o dată, dar, cu toate acestea,

Știută drept cea-mai-înțeleaptă femeie din Europa,

Cu un pachet diabolic de cărți. Iată, mi-a spus,

Cartea ta, marinarul fenician înecat,

(Acelea sunt perlele care-i fuseseră ochi. Iată-le!)

Și iat-o pe Belladonna, pe Doamna Stâncilor,

Doamna situațiilor.

Aici e omul cu cele trei doage, iată și Roata,

Și negustorul doar cu un singur ochi, și cartea asta,

Care e goală, poartă ceva pe spate,

Ceva care nu se-arată vederii. Nu pot găsi

Spânzuratul. Tu teme-te de moartea prin apă.

Văd mulțimi mari de oameni umblând în cercuri.

Mulțam. Iar, dacă-o s-o vezi pe doamna Equitone, draguta de ea,

Spune-i c-am să-i aduc chiar eu horoscopul:

Ar trebui să fii foarte-atent în zilele astea.

Orașul ireal,

Sub ceața maronie a unor zori de iarnă,

O mare mulțime curgea peste Podul Londrei, așa de mare,

Cum n-aș fi crezut niciodată că moartea atâțea destrămase.

Și exalau suspine, scurte și rare,

Și toți umblau cu ochii ațintiți la picioare. Curgeau

De sus de pe deal și de pe strada King William,

Până acolo unde Sfânta Mary Woolnoth semnala orele

Cu un sunet mort la ultima cea din urmă bătaie-a lui nouă.

Văzând acolo pe unul cunoscut, eu l-am oprit, strigându-l: „Stetson!

Tu, care-ai fost cu mine pe navele din Milazzo!

Cadavrul acela plantat în grădină anul trecut,

Început-a să-înmugurească? O să înflorească?

Ori poate vreun ger năpraznic îi va fi distrus răsadul?

Oh, și ține Câinele la distanță, el e prieten cu omul,

Dacă nu vrei să-l scoată la lumină cu ghiarele!

You! hypocrite lecteur!—mon semblable,—mon frère!”

II Un joc de șah

Jilțul pe care stătea, ca un tron lustruit,

Străluci pe marmura, unde oglinda

Sprijinită de stâlpi lucrați cu lăstari de viță de vie

Și struguri, printre care privea un Cupidon aurit

(Altul își ascunsese ochii sub o aripă)

Dublând astfel flacăra candelabrelor

Cu șapte brațe, ce răsfrângeau pe masă lumina

Odată cu strălucirea bijuteriilor ei, care se ridica

S-o întâmpine din multele satinate casete, revărsate

Din abundență; în flacoane fie de fildeș, fie de sticlă

Colorată, stăteau la pândă parfumuri ciudate,

Tulburi, amestecate – creme, pulberi, lichide, care

Încețoșau și înecau simțul în miresme; mișcate

De aerul proaspăt intrat pe fereastră, toate urcau

Hrănind prelunga flacără a lumânării, si-i îndreptau

Fumul către tavan, însuflețindu-i parcă desenele.

Un uriaș lemn de mare îmbrăcat în aramă

Ardea galben și verde și încadrat în piatra

În a cărei lumină tristă înota un delfin sculptat.

Căminul antic era pictat, de parcă

Ar fi deschis o fereastră spre scena sălbatică

A prefacerii Filomelei, atât de brutal violată

De regele barbar; totuși acolo privighetoarea

Umpluse pustiul tot, cu vocea-i inviolabilă,

Chiar dacă plângea, iar lumea și azi continuă

„Giag giag”-ul acela obscen, în urechile murdare.

Și alte cioturi uscate de timp

Se întindeau pe pereți spre-a spune parcă povești;

Se aplecau, forme uluite, tăcute, în camera închisă.

Se auzeau târșâind niște pași pe scară.

La luminile focului, iar sub o perie, părul ei

Răspândea stropi de foc,

Străluceau în cuvinte, cădeau apoi iar, într-o tăcere sălbatică.

„Astă seară stau rău cu nervii. Da, stau chiar rău. Rămâi cu mine.

Vorbește cu mine. De ce nu-mi spui niciodată nimic.

Vorbește-mi. Ce gânduri mai ai? La ce te gândești?

La ce? Nu știu niciodată la ce te gândești.”

Cred că ne-aflam pe-aleea șobolanilor

Unde morții-și pierduseră oasele.

„Ce e cu-acel zgomot?”

Vântul sub ușă.

„Ce e cu-acel zgomot acum? Ce face vântul?”

Nimic și iarăși nimic.

„Nu

Știi nimic? Nu vezi nimic? Nu-ți amintești

Chiar nimic?”

Îmi amintesc

Acele perle care erau ochii lui.

„Mai ești în viață sau nu? Nu ai nimic în cap?”

Dar

O O O O acel Shakespeherian Rag—

Așa elegant

Așa brillant

„Acum ce să fac? Ce ar trebui să fac?”

„Am să ies afară din casă și am să umblu pe stradă

„Așa, cu părul lăsat. Iar mâine ce o să facem?

„Dar ce-am făcut noi vreodată?”

Apa fierbinte la zece.

Și, dacă plouă,-o mașină închisă la patru.

Și o să jucăm șah,

Bătând din ochii fără pleoape și așteptând o bătaie la ușă.

Când bărbatul lui Lil fu lăsat la vatră, eu i-am tot zis,

Fără vorbe prea multe, i-am spus-o drept,

GRĂBEȘTE E TIMPUL

Acuma, că Albert se întoarce, fii și tu un pic mai deșteaptă.

El o să vreie să știe ce ai făcut tu cu banii pe care ți i-a dat

Ca să-ți faci dinții. Știu c-a făcut-o, eram de față.

Dă-i jos pe toți, pune-ți, Lil, alții, mai frumoși,

A spus, știi că nu mai suport să te vad tot așa.

Și nici eu, îi zic, și gândește la bietul Albert,

După patru ani de armată, va vrea și el să se distreze oleacă,

Dacă tu nu gândești la asta, îți zic, o să o facă o alta.

Da?, spune ea. Și de ce nu, i-am zis.

Atunci voi ști cui să-i mulțumesc, îmi zise, și-mi aruncă o privire piezișă.

GRĂBEȘTE E TIMPUL

Dacă n-ai chef, fă cum îți place, i-am zis.

Altele or s-o facă, de n-o s-o poți face tu.

Dar dacă Albert te lasă, să nu-mi spui mie.

Ar trebui să-ți fie rușine, am zis, s-arăți atât de bătrână.

(Și ea n-are decât treizeci-și-unu.)

Nu am ce face, îmi zice, și face o mutră lungă,

Sunt acele pastile luate ca s-avortez

(Are deja cinci copii și aproape c-a murit din cauza micului George.)

Farmacistul a zis că e sigur, dar eu nu mai sunt la fel, mi-a zis.

Da’ești chiar proastă, îi zic.

Ei bine, dacă Albert nu vrea să te lasă în pace, ce-ai să te faci,

De ce ne căsătorim dacă nu vrem copii?

GRĂBEȘTE E TIMPUL

Ei bine, în acea duminica aceea, Albert era acasă, aveau o friptură bună,

Și m-au invitat la prânz, să mă bucur de ea fierbinte…

DĂ-I DRUMUL E TIMPUL

HAI CĂ E TIMPUL

O, noapte bună, Bill. Noapte bună, Lou. Noapte bună May. Noapte bună.

Pa! Pa. Hai, noapte bună.

Noapte bună, o, doamnelor, noapte bună, dulcile mele doamne, noapte bună, hai, noapte bună.

III Predica Focului

Perdeaua râului s-a risipit: cele din urmă frunze

Se ghemuie și se scufundă în malul ud. Vântul

Străbate neauzit lutul maroniu. S-au dus și Nimfele.

Blândă Tamisă, lunecă încet, până ce mi se-încheie cântul.

Râul nu poartă sticle golite, ori pungi de sandviș, și nici

Batiste de mătase, cutii, cartoane, nici mucuri, și nici

Alte mărturii ale nopților lungi de vară. S-au dus și Nimfele.

Și prietenii lor, moștenitori rătăcind ai directorilor din oraș;

Au plecat – plecat fără-adresă.

La apa Lémanului șezum și plânsum …

Dulce Tamisa, lunecă încet, până îmi termin cântul.

Dulce Tamisa, lunecă încet, cântul meu nu-i nici nalt și nici lung.

Dar în spatele meu aud un vârtej de gheață,

Aud oasele scârțâind, văd hidosul lor rânjet.

Un șoarec se strecurase încetișor prin iarbă,

Târându-și burta lucioasă și moale,

Pe când pescuiam în canalul sumbru,

Într-o seară de iarnă în spatele benzinăriei,

Gândind la epava regelui fratele meu

Și la moartea, mai înainte, a regelui tatăl meu.

Corpuri goale albe pe jos pe pământul umed

Și oase aruncate pe jos într-o mansardă,

Însuflețită, din an în an, de labele șobolanului.

Dar în spate mi-aud din când în când

Zeci de claxoane și de mașini, care-l vor duce

Pe Sweeney la doamna Porter în noul an.

Oh, luna senină și strălucind peste doamna Porter

Și peste fiica-i

Spălându-și picioarele în soda water

Et O ces voix d’enfants, chantant dans la coupole!

Twit Twit Twit

giag giag giag giag giag giag

Așa grosolan forțat.

Tiriù

Orașul Ireal

Sub ceața maronie a unui amieze de iarnă

Domnul Eugenides, un negustor din Smirna

Prost bărbierit, cu buzunarele pline de stafide,

C.i.f. London: cu actele la vedere, și

Invitându-mă într-o franceză demotică

La masa de prânz la Hotel Cannon Street,

Iar, la Metropole, – în Weekend.

În ceasul violet, când ochii și spatele

Se ridică de la birou, când motorul uman așteaptă

Ca, în așteptare, palpitând un taxi

Eu Tiresias, deși orb, pulsând între două vieți,

Bătrân cu sâni ofiliți de femeie, eu pot să văd

În ceasul violet, în ceasul serii agonic, cum

Vin acasă, pe marinar de pe mare înapoi în port,

Pe dactilografă acasă la ora ceaiului, aprinzând

Aragazul, scoțându-și, dintr-o conservă, cina.

Afară la fereastră atârnă-într-un mod riscant

Lucruri diverse atinse de ultima clipă a soarelui,

Pe canapea (patul ei noaptea) stau în grămadă

Șosete, papuci, bluze, funde și combinezoane.

Eu Tiresias, bătrân și cu ţâţe ofilite,

Am urmărit toată scena și prorocit-am restul:

Am așteptat și eu musafirul neașteptat.

Sosește el, tânărul furunculos,

La o mică-agenție – mic funcționar, privire

Îndrăzneață, plebeu dând dovadă de-obrăznicie,

Cu pălărie, ca un țărănoi – milionar de provincie.

Acum e momentul, așa susține el,

Masa s-a terminat ea-i obosită, e plictisită,

Încearcă din greu s-o convingă cu mângâieri,

Nu sunt respinse, chiar dacă-s nedorite.

Roșu la față și hotărât, pornește iar la asalt;

Mâinile explorează, nu întâlnesc apărare:

Vanitatea lui nu are nevoie de vreun răspuns,

Și-i ia indiferența drept bine – venită acceptare.

(Iar eu Tiresias care am îndurat

Tot ce s-a întâmplat pe acea sofa

Extensibilă:

Eu care la Teba sub ziduri am stat

Și-am coborât în tărâmul morților cel mai adânc.)

El îi dă un ultim sărut – condescendent,

Și bâjbâie pe scară, căci luminile erau stinse.

Se întoarce, se uită o clipă în oglindă,

Aproape fără-a-și dea seama că i-a plecat iubitul;

Prin minte-i trece vreun sfert de gând:

„O făcui și pe asta, din fericire, s-a terminat”.

Când o femeie drăguță cedează la prostioare,

Se plimbă după aceea prin încăpere, și, singură,

Își aranjează părul, automat, cu o mână,

Și pune o placă la gramofon.

„Muzica asta s-a tot târât lângă mine pe apă,”

De-a lung de Strand, și mai sus pe King William.

O, oraș, oraș, uneori o aud

Pe lângă vreun bar de pe Lower Thames street,

În vaierul duios al unei mandoline

Și-n sporovăiala și-n zgomotul dinăuntru, acolo

Unde la prânz se odihnesc pescarii; și unde zidul

Bisericii Magnus Martyr adună

Albul și aurul ionian într-o splendoare inexplicabilă.

Râul a nădușit

Uleiuri și gudroane

Valul întoarce

Pânzele roșii

Vântul cu greu împinge

Catargele

Barjele

Împing din greu

Bușteni în derivă

Ajung în jos de Greenwich

Și trec de Insula Câinilor.

Weialala leia

Wallala leiaiala

Elizabeth, Leicester

Bătaia vâslelor

La proră modelează

O aurită cochilie

Roș aurie

Puternice valuri

Sparte la maluri

Vântul de miază-noapte

Duce-n aval

Dangăt de clopote

Din turnul alb

Weialala leia

Wallala leialala

„Tramcaruri și drumuri prăfuite.

Highbury m-a făcut. Richmond și Kew.

M-au înfrânt. În Richmond mi-am ridicat genunchii

Întinsă pe podeaua unei canoe înguste.”

„Picioarele mele sunt în Moorgate și inima mea

Sub picioarele mele. După ce-a făptuit

El a plâns. El promisese „un nou început”.

N-am făcut niciun comentariu. Ce-ar fi de regretat? „

„Pe Margate Sands

Aș putea aduna

Nimic la nimic

Unghii rupte și mâini murdare.

Oamenii mei, oameni simpli, care nu cer

Nimic. „

La la

Apoi am venit la Cartagina

Flacără flacără flacără

Doamne, Tu ia-mă

Arzând

IV Moartea prin apă

Phlebas Fenicianul, mort de două săptămâni,

Uitase de strigătul pescărușilor, de valul mării adânc,

De câștig și de pierdere.

Un vârtej din adâncuri

Îi încarnase oasele-n șoapte. Pe când tot urca și cădea

Trecea prin fazele bătrâneții și tinereții sale

Intrând în vâltoare.

O, neamuri ori evrei,

Tu, care roata o-întorci și către vânt privești,

Tu ia aminte la Phlebas, ce fost-a cândva, ca și tine, frumos și bine făcut.

V Ce a spus Tunetul

După lumina roșie a torțelor pe fețele nădușite

După liniștea înghețată a grădinilor

După spaima și angoasa din locuri pietroase

După jelanii și lacrimi – după palat și

Închisoare, după ecoul bubuitor,

Primăvara în munții îndepărtați, al tunetului

Cel care era viu acum e mort

Noi ce în viață eram acum murim

Cu puțină răbdare

Aici nu e apă, ci e doar stâncă

Stâncă fără de apă și drum prin nisip

Drumul e-acolo sus șerpuind printre munții

Care sunt munți de stâncă fără de apă

Apă de-ar fi, ar trebui să ne-oprim și să bem

Printre stânci nu te poți opri ori gândi

Nădușeala-i uscată, picioarele în nisip

Apă de-ar fi – printre stânci măcar –

Gură moartă de munte cu dinți putreziți ce nu pot scuipa

Nu poți sta aici, nu te poți întinde sau sta

Nici măcar nu e liniște-n munți

Doar tunet fără de ploaie – sterp și uscat, fără ploaie

Nu-i nici măcar singurătate

Dar fețe roșii și îmbufnate mârâie și rânjesc

De la ușile caselor de noroi crăpate

Dac-ar fi apă

Nu piatră

Dac-ar fi stâncă

Și, de asemenea, apă

Și apă

Și un izvor

Și printre stânci vre un lac

De-ar fi doar zgomotul apei

Nu al cicadei

Și nu al ierbii uscate ce cântă

Ci sunetul apei pe-o stâncă

Unde prin pini cântă sturzul sihastru

Pic pic pic pic pic pic pic pic

Dar nu este apă

Cine-i al treilea mereu mergând lângă tine?

De număr, aici suntem doar tu și cu mine împreună

Dar când mă uit înaintea-mi de-a lungul drumului alb Întotdeauna e altul ce merge lângă tine

Alunecând învelit într-o mantie roș-maronie cu glugă.

Nu știu de-i bărbat de-i femeie

– Dar de partea cealaltă a ta oare cine-i?

Ce e-acel sunet puternic în aer

Murmurul cel de jelanie al mamei

Cine-s hoardele acele cu glugă roind

Pe nesfârșite câmpii, împiedicate-n pământul crăpat

Înconjurat doar de zări nesfârșite

Ce-i orașul acela de peste munți

Cu trosnete și dărâmături,

Cu zbucnituri în aerul roș

Cu prăbușindu-se turnuri

Ierusalim Atena Alexandria

Londra Viena

E ireal

O femeie-și întinse părul negru și lung

Și-o melodie ca o șoptire suflă peste coardele-acele

Și lilieci cu fețele ca de copii în purpuria lumină

Și scârțâiau și băteau din aripi

Și se târau cu capul în jos pe-un perete înnegrit

Și erau turnuri cu capul în jos în aer

Și sunau clopote amintind, și arătând orele

Și glasuri cântând din cisterne goale și din fântânile seci.

În gaura putredă și pustie din munți

În lumina slabă a lunii, iarba foșnește

Pe mormintele prăbușite, în jurul capelei

Este capela goală, sălaș doar al vântului.

N-are ferestre, ușa se zbate,

Oasele uscate n-ar face rău nimănui.

Doar un cocoș se afla pe grinda acoperișului.

Co co rico co co rico

Deodată un fulger. Apoi o rafală udă

Aducătoare de ploaie

Aproape secase Gangele, frunzele moi

Așteptau ploaia, în depărtări se-adunau

Norii negri deasupra de Himalaya.

Jungla se ghemuia, cocoșată-n tăcere.

Apoi tunetul a rostit

Datta: noi ce am dat?

Prietene, sângele-mi zguduie inima

Îndrăzneala cumplită a unui clipe de capitulare

Pe care nicicând o eră a prudenței nu va putea-o retrage

După aceste dictate și pentru asta doar noi am existat

Prin ce nu se va afla în necroloagele noastre

Ori printre-amintiri drapate de binevenitul păianjen

Ori sub pecețile rupte de vreun notar

În încăperile noastre goale

Dayadhvam: Eu am auzit cheia

Întoarsă în ușă o dată și-întoarsă numai o dată

Noi ne gândim la cheie, în închisoarea lui, fiecare

Gândindu-se la cheie, fiecare confirmă o închisoare

Abia la căderea nopții, rumori eteree

Pentru o clipă reînvie un tulbure Coriolanus

Damyata: barca răspunde

Cu bucurie, la mâna pricepută cu vela și vâsla

Era calmă marea, inima ta – până și ea – ar fi răspuns

Bucuroasă, dac-ar fi fost invitată, ascultătoare bătând

Spre-a controla mâinile

Am stat pe mal

Pescuind, în spatele meu cu câmpia stearpă

Voi putea, pe tărâmul meu, în sfârșit, să pun ordine?

London Bridge tot cade tot cade tot cade

Poi s’ascose nel foco che gli affina

Quando fiam uti chelidon — O rândunea rândunea

Le Prince d’Aquitaine à la tour abolie

Aste fărâme eu le-am sprijinit de ruinele mele

Atunci de ce nu s-ar potrivi până chiar și ție. Hieronym e din nou nebun.

Datta. Dayadhvam. Damyata.

Shantih shantih shantih

I. The Burial of the Dead

April is the cruellest month, breeding

Lilacs out of the dead land, mixing

Memory and desire, stirring

Dull roots with spring rain.

Winter kept us warm, covering

Earth in forgetful snow, feeding

A little life with dried tubers.

Summer surprised us, coming over the Starnbergersee

With a shower of rain; we stopped in the colonnade,

And went on in sunlight, into the Hofgarten,

And drank coffee, and talked for an hour.

Bin gar keine Russin, stamm’ aus Litauen, echt deutsch.

And when we were children, staying at the arch-duke’s,

My cousin’s, he took me out on a sled,

And I was frightened. He said, Marie,

Marie, hold on tight. And down we went.

In the mountains, there you feel free.

I read, much of the night, and go south in the winter.

What are the roots that clutch, what branches grow

Out of this stony rubbish? Son of man,

You cannot say, or guess, for you know only

A heap of broken images, where the sun beats,

And the dead tree gives no shelter, the cricket no relief,

And the dry stone no sound of water. Only

There is shadow under this red rock,

(Come in under the shadow of this red rock),

And I will show you something different from either

Your shadow at morning striding behind you

Or your shadow at evening rising to meet you;

I will show you fear in a handful of dust.

Frisch weht der Wind

Der Heimat zu

Mein Irisch Kind,

Wo weilest du?

“You gave me hyacinths first a year ago;

“They called me the hyacinth girl.”

—Yet when we came back, late, from the Hyacinth garden,

Your arms full, and your hair wet, I could not

Speak, and my eyes failed, I was neither

Living nor dead, and I knew nothing,

Looking into the heart of light, the silence.

Oed’ und leer das Meer.

Madame Sosostris, famous clairvoyante,

Had a bad cold, nevertheless

Is known to be the wisest woman in Europe,

With a wicked pack of cards. Here, said she,

Is your card, the drowned Phoenician Sailor,

(Those are pearls that were his eyes. Look!)

Here is Belladonna, the Lady of the Rocks,

The lady of situations.

Here is the man with three staves, and here the Wheel,

And here is the one-eyed merchant, and this card,

Which is blank, is something he carries on his back,

Which I am forbidden to see. I do not find

The Hanged Man. Fear death by water.

I see crowds of people, walking round in a ring.

Thank you. If you see dear Mrs. Equitone,

Tell her I bring the horoscope myself:

One must be so careful these days.

Unreal City,

Under the brown fog of a winter dawn,

A crowd flowed over London Bridge, so many,

I had not thought death had undone so many.

Sighs, short and infrequent, were exhaled,

And each man fixed his eyes before his feet.

Flowed up the hill and down King William Street,

To where Saint Mary Woolnoth kept the hours

With a dead sound on the final stroke of nine.

There I saw one I knew, and stopped him, crying: “Stetson!

“You who were with me in the ships at Mylae!

“That corpse you planted last year in your garden,

“Has it begun to sprout? Will it bloom this year?

“Or has the sudden frost disturbed its bed?

“Oh keep the Dog far hence, that’s friend to men,

“Or with his nails he’ll dig it up again!

“You! hypocrite lecteur!—mon semblable,—mon frère!”

II. A Game of Chess

The Chair she sat in, like a burnished throne,

Glowed on the marble, where the glass

Held up by standards wrought with fruited vines

From which a golden Cupidon peeped out

(Another hid his eyes behind his wing)

Doubled the flames of sevenbranched candelabra

Reflecting light upon the table as

The glitter of her jewels rose to meet it,

From satin cases poured in rich profusion;

In vials of ivory and coloured glass

Unstoppered, lurked her strange synthetic perfumes,

Unguent, powdered, or liquid—troubled, confused

And drowned the sense in odours; stirred by the air

That freshened from the window, these ascended

In fattening the prolonged candle-flames,

Flung their smoke into the laquearia,

Stirring the pattern on the coffered ceiling.

Huge sea-wood fed with copper

Burned green and orange, framed by the coloured stone,

In which sad light a carvéd dolphin swam.

Above the antique mantel was displayed

As though a window gave upon the sylvan scene

The change of Philomel, by the barbarous king

So rudely forced; yet there the nightingale

Filled all the desert with inviolable voice

And still she cried, and still the world pursues,

“Jug Jug” to dirty ears.

And other withered stumps of time

Were told upon the walls; staring forms

Leaned out, leaning, hushing the room enclosed.

Footsteps shuffled on the stair.

Under the firelight, under the brush, her hair

Spread out in fiery points

Glowed into words, then would be savagely still.

“My nerves are bad tonight. Yes, bad. Stay with me.

“Speak to me. Why do you never speak. Speak.

“What are you thinking of? What thinking? What?

“I never know what you are thinking. Think.”

I think we are in rats’ alley

Where the dead men lost their bones.

“What is that noise?”

The wind under the door.

“What is that noise now? What is the wind doing?”

Nothing again nothing.

“Do

“You know nothing? Do you see nothing? Do you remember

“Nothing?”

I remember

Those are pearls that were his eyes.

“Are you alive, or not? Is there nothing in your head?”

But

O O O O that Shakespeherian Rag—

It’s so elegant

So intelligent

“What shall I do now? What shall I do?”

“I shall rush out as I am, and walk the street

“With my hair down, so. What shall we do tomorrow?

“What shall we ever do?”

The hot water at ten.

And if it rains, a closed car at four.

And we shall play a game of chess,

Pressing lidless eyes and waiting for a knock upon the door.

When Lil’s husband got demobbed, I said—

I didn’t mince my words, I said to her myself,

HURRY UP PLEASE ITS TIME

Now Albert’s coming back, make yourself a bit smart.

He’ll want to know what you done with that money he gave you

To get yourself some teeth. He did, I was there.

You have them all out, Lil, and get a nice set,

He said, I swear, I can’t bear to look at you.

And no more can’t I, I said, and think of poor Albert,

He’s been in the army four years, he wants a good time,

And if you don’t give it him, there’s others will, I said.

Oh is there, she said. Something o’ that, I said.

Then I’ll know who to thank, she said, and give me a straight look.

HURRY UP PLEASE ITS TIME

If you don’t like it you can get on with it, I said.

Others can pick and choose if you can’t.

But if Albert makes off, it won’t be for lack of telling.

You ought to be ashamed, I said, to look so antique.

(And her only thirty-one.)

I can’t help it, she said, pulling a long face,

It’s them pills I took, to bring it off, she said.

(She’s had five already, and nearly died of young George.)

The chemist said it would be all right, but I’ve never been the same.

You are a proper fool, I said.

Well, if Albert won’t leave you alone, there it is, I said,

What you get married for if you don’t want children?

HURRY UP PLEASE ITS TIME

Well, that Sunday Albert was home, they had a hot gammon,

And they asked me in to dinner, to get the beauty of it hot—

HURRY UP PLEASE ITS TIME

Goonight Bill. Goonight Lou. Goonight May. Goonight.

Ta ta. Goonight. Goonight.

Good night, ladies, good night, sweet ladies, good night, good night.

III. The Fire Sermon

The river’s tent is broken: the last fingers of leaf

Clutch and sink into the wet bank. The wind

Crosses the brown land, unheard. The nymphs are departed.

Sweet Thames, run softly, till I end my song.

The river bears no empty bottles, sandwich papers,

Silk handkerchiefs, cardboard boxes, cigarette ends

Or other testimony of summer nights. The nymphs are departed.

And their friends, the loitering heirs of city directors;

Departed, have left no addresses.

By the waters of Leman I sat down and wept . . .

Sweet Thames, run softly till I end my song,

Sweet Thames, run softly, for I speak not loud or long.

But at my back in a cold blast I hear

The rattle of the bones, and chuckle spread from ear to ear.

A rat crept softly through the vegetation

Dragging its slimy belly on the bank

While I was fishing in the dull canal

On a winter evening round behind the gashouse

Musing upon the king my brother’s wreck

And on the king my father’s death before him.

White bodies naked on the low damp ground

And bones cast in a little low dry garret,

Rattled by the rat’s foot only, year to year.

But at my back from time to time I hear

The sound of horns and motors, which shall bring

Sweeney to Mrs. Porter in the spring.

O the moon shone bright on Mrs. Porter

And on her daughter

They wash their feet in soda water

Et O ces voix d’enfants, chantant dans la coupole!

Twit twit twit

Jug jug jug jug jug jug

So rudely forc’d.

Tereu

Unreal City

Under the brown fog of a winter noon

Mr. Eugenides, the Smyrna merchant

Unshaven, with a pocket full of currants

C.i.f. London: documents at sight,

Asked me in demotic French

To luncheon at the Cannon Street Hotel

Followed by a weekend at the Metropole.

At the violet hour, when the eyes and back

Turn upward from the desk, when the human engine waits

Like a taxi throbbing waiting,

I Tiresias, though blind, throbbing between two lives,

Old man with wrinkled female breasts, can see

At the violet hour, the evening hour that strives

Homeward, and brings the sailor home from sea,

The typist home at teatime, clears her breakfast, lights

Her stove, and lays out food in tins.

Out of the window perilously spread

Her drying combinations touched by the sun’s last rays,

On the divan are piled (at night her bed)

Stockings, slippers, camisoles, and stays.

I Tiresias, old man with wrinkled dugs

Perceived the scene, and foretold the rest—

I too awaited the expected guest.

He, the young man carbuncular, arrives,

A small house agent’s clerk, with one bold stare,

One of the low on whom assurance sits

As a silk hat on a Bradford millionaire.

The time is now propitious, as he guesses,

The meal is ended, she is bored and tired,

Endeavours to engage her in caresses

Which still are unreproved, if undesired.

Flushed and decided, he assaults at once;

Exploring hands encounter no defence;

His vanity requires no response,

And makes a welcome of indifference.

(And I Tiresias have foresuffered all

Enacted on this same divan or bed;

I who have sat by Thebes below the wall

And walked among the lowest of the dead.)

Bestows one final patronising kiss,

And gropes his way, finding the stairs unlit . . .

She turns and looks a moment in the glass,

Hardly aware of her departed lover;

Her brain allows one half-formed thought to pass:

“Well now that’s done: and I’m glad it’s over.”

When lovely woman stoops to folly and

Paces about her room again, alone,

She smoothes her hair with automatic hand,

And puts a record on the gramophone.

“This music crept by me upon the waters”

And along the Strand, up Queen Victoria Street.

O City city, I can sometimes hear

Beside a public bar in Lower Thames Street,

The pleasant whining of a mandoline

And a clatter and a chatter from within

Where fishmen lounge at noon: where the walls

Of Magnus Martyr hold

Inexplicable splendour of Ionian white and gold.

The river sweats

Oil and tar

The barges drift

With the turning tide

Red sails

Wide

To leeward, swing on the heavy spar.

The barges wash

Drifting logs

Down Greenwich reach

Past the Isle of Dogs.

Weialala leia

Wallala leialala

Elizabeth and Leicester

Beating oars

The stern was formed

A gilded shell

Red and gold

The brisk swell

Rippled both shores

Southwest wind

Carried down stream

The peal of bells

White towers

Weialala leia

Wallala leialala

“Trams and dusty trees.

Highbury bore me. Richmond and Kew

Undid me. By Richmond I raised my knees

Supine on the floor of a narrow canoe.”

“My feet are at Moorgate, and my heart

Under my feet. After the event

He wept. He promised a ‘new start.’

I made no comment. What should I resent?”

“On Margate Sands.

I can connect

Nothing with nothing.

The broken fingernails of dirty hands.

My people humble people who expect

Nothing.”

la la

To Carthage then I came

Burning burning burning burning

O Lord Thou pluckest me out

O Lord Thou pluckest

burning

IV. Death by Water

Phlebas the Phoenician, a fortnight dead,

Forgot the cry of gulls, and the deep sea swell

And the profit and loss.

A current under sea

Picked his bones in whispers. As he rose and fell

He passed the stages of his age and youth

Entering the whirlpool.

Gentile or Jew

O you who turn the wheel and look to windward,

Consider Phlebas, who was once handsome and tall as you.

V. What the Thunder Said

After the torchlight red on sweaty faces

After the frosty silence in the gardens

After the agony in stony places

The shouting and the crying

Prison and palace and reverberation

Of thunder of spring over distant mountains

He who was living is now dead

We who were living are now dying

With a little patience

Here is no water but only rock

Rock and no water and the sandy road

The road winding above among the mountains

Which are mountains of rock without water

If there were water we should stop and drink

Amongst the rock one cannot stop or think

Sweat is dry and feet are in the sand

If there were only water amongst the rock

Dead mountain mouth of carious teeth that cannot spit

Here one can neither stand nor lie nor sit

There is not even silence in the mountains

But dry sterile thunder without rain

There is not even solitude in the mountains

But red sullen faces sneer and snarl

From doors of mudcracked houses

If there were water

And no rock

If there were rock

And also water

And water

A spring

A pool among the rock

If there were the sound of water only

Not the cicada

And dry grass singing

But sound of water over a rock

Where the hermit-thrush sings in the pine trees

Drip drop drip drop drop drop drop

But there is no water

Who is the third who walks always beside you?

When I count, there are only you and I together

But when I look ahead up the white road

There is always another one walking beside you

Gliding wrapt in a brown mantle, hooded

I do not know whether a man or a woman

—But who is that on the other side of you?

What is that sound high in the air

Murmur of maternal lamentation

Who are those hooded hordes swarming

Over endless plains, stumbling in cracked earth

Ringed by the flat horizon only

What is the city over the mountains

Cracks and reforms and bursts in the violet air

Falling towers

Jerusalem Athens Alexandria

Vienna London

Unreal

A woman drew her long black hair out tight

And fiddled whisper music on those strings

And bats with baby faces in the violet light

Whistled, and beat their wings

And crawled head downward down a blackened wall

And upside down in air were towers

Tolling reminiscent bells, that kept the hours

And voices singing out of empty cisterns and exhausted wells.

In this decayed hole among the mountains

In the faint moonlight, the grass is singing

Over the tumbled graves, about the chapel

There is the empty chapel, only the wind’s home.

It has no windows, and the door swings,

Dry bones can harm no one.

Only a cock stood on the rooftree

Co co rico co co rico

In a flash of lightning. Then a damp gust

Bringing rain

Ganga was sunken, and the limp leaves

Waited for rain, while the black clouds

Gathered far distant, over Himavant.

The jungle crouched, humped in silence.

Then spoke the thunder

Datta: what have we given?

My friend, blood shaking my heart

The awful daring of a moment’s surrender

Which an age of prudence can never retract

By this, and this only, we have existed

Which is not to be found in our obituaries

Or in memories draped by the beneficent spider

Or under seals broken by the lean solicitor

In our empty rooms

Dayadhvam: I have heard the key

Turn in the door once and turn once only

We think of the key, each in his prison

Thinking of the key, each confirms a prison

Only at nightfall, aethereal rumours

Revive for a moment a broken Coriolanus

Damyata: The boat responded

Gaily, to the hand expert with sail and oar

The sea was calm, your heart would have responded

Gaily, when invited, beating obedient

To controlling hands

I sat upon the shore

Fishing, with the arid plain behind me

Shall I at least set my lands in order?

London Bridge is falling down falling down falling down

Poi s’ascose nel foco che gli affina

Quando fiam uti chelidon—O swallow swallow

Le Prince d’Aquitaine à la tour abolie

These fragments I have shored against my ruins

Why then Ile fit you. Hieronymo’s mad againe.

Datta. Dayadhvam. Damyata.

Shantih shantih shantih