Odisseas Elitis ,”În seninul Iulitei – Nel blu di Iulita – Σέ μιτλέ ‘Iουλίτας”

Odisseas Elitis ,”În seninul Iulitei – Nel blu di Iulita – Σέ μιτλέ ‘Iουλίτας”

Și într-un ciob din Briseis și într-o scoică din Eurypus

Se află ce vreau să spun. August va fi avut o sălbatică foame de bunătate

Ca să dorească briza; astfel încât să lase un pic de sare în gene cum

Și pe cer un senin al cărui nume de bun augur l-ai auzit printre altele

Dar în adâncuri se află seninul Iulitei

Iar înaintea lui parc-ar fi răsuflarea unui copil

Atât de clar de semeți stăteau înainte-ne munții

Și un antic gângurit de porumb tăind valul pierind

Dacă binele este sacru, atunci vântul o să-l

Reîntoarcă. Atât de mult reprodusă e Eu-

Morfia de către propriii ei copii omul se făcându-se

Atât de mare mai înainte ca de două-trei ori

Să îți închipui somnul. Adunând mandarini ori râuri de filozofi

Dacă nu cumva vreun sat diamantin de albine pe pubis.

Și dacă

Strugurii-s cei care fac soarele mai întunecat și pielea mai deschisă

Cine oare-ar pretinde asta dacă nu moartea? Cine – pentru răsplată – ar săvârși nedreptatea?

Viața este un acord

unde se interpune un al treilea sunet

Și asta spune cu adevărat ce aruncă săracul

Și ce adună bogatul: un tors de pisică împletit cu iarbă vrajită

Absint cu capere cuvinte înaintând c-o vocală scurtă

Îmbrățișări din Kythera. Așa că pe lucruri asemeni se înfășură

Iedera iar luna crește pentru ca îndrăgostirii să vadă

În care senin al Iulitei putea-vei să descifrezi păienjenișul soartei

O! Eu văzut-am multe amurguri și-am străbătut coridoare

De teatre antice. Dar mie timpul nicicând nu mi-a dat cu împrumut frumusețea,

Victoria obținută în contra întunericului, iubirea extinsă și prelungită astfel încât să devină

Mai melodioasă mai luminoasă decât din amvonu-i

Cântecul ciocârliei ‘năuntrul nostru

Nor încruntat pe care un simplu „nu” îl ridică ca pe o pană

Iar apoi cade din nou și ești sătul sătul sătul de ploaie

Devii de aceeași vârstă cu ce ce e intact fără să-l știi și continui

În colțuri tainice de grădină să te tot zbengui cu verișorii

Mâine un rătăcitor muzicant o să ne ude cu florile nocturne

Și vom rămâne un pic cam nefericiți în ciuda a toate

cum se întâmplă-n iubire

Dar din mastica de lut a pământului urcă un gust eretic

Pe jumătate din ură și vis pe jumătate din nostalgie

Continuând să fim perceptibili așa ca oamenii care

Or să-și petreacă viața sub bolți pline de tritoni de smarald atunci

La jumătate de clipă după amiază

Perfecțiunea absolută

fi-va s-ajungă-n grădina zambilelor

Nicicând sortite să se-ofilească. Va fi ceva cenușiu

Încât un singur strop de lămâie va străluci atunci când

Veți vedea ceea ce încă de la început voisem să fie gravat

Cu semne pătrunzătoare-n

seninul Iulitei.

-traducere de Catalina Franco-

________________________________


È quel che intendo. Deve avere avuto una fame selvaggia di bonaccia agosto
Per volere il meltèmi; così da lasciare un po’ di sale sulle ciglia
E nel cielo un blu il cui nome benaugurante sentirai tra molti altri
Ma nel profondo è il blu di Iulita
Quasi preceduto dal passaggio del respiro di un bimbo
Se tanto nitide si stagliano le montagne di fronte
E una voce di antica colomba fende l’onda e si perde
Se il bene è sacro sarà il vento
A restituirlo. Si riproduce così tanto Eu-
Morfia dai suoi stessi figli e si fa grande l’uomo prima che due o tre volte
Lo raffiguri il sonno
Nel suo specchio. Raccogliendo mandarini o ruscelli di filosofi
Se non anche un villaggio brulicante di api sul pube. E sia
L’uva rende scuro il sole e più chiara la pelle
Chi ci rivendica se non la morte? Chi compie atti ingiusti su ricompensa?
La vita è un accordo
cui si interpone un terzo suono
Ed è questo che dice veramente cosa getta il povero
E cosa accumula il ricco: fusa di gatto agnocasto intrecciato
Assenzio con capperi parole in evoluzione con una vocale breve
Abbracci da Citera. Così su cose simili si avviluppa
L’edera e cresce la luna perché gli amanti vedano
In quale blu di Iulita puoi leggere la ragnatela del destino
Ah! Ho visto molti tramonti e attraversato corridoi
Di antichi teatri. Ma il tempo non mi ha mai dato in prestito la bellezza
La vittoria da ottenere contro l’oscurità e l’estensione dell’amore da prolungare così che
Più brillante e melodioso sia dal suo pulpito
Il canto dell’allodola dentro di noi
Nuvola accigliata che un semplice «no» solleva come piuma
E poi di nuovo cade e tu sei sazio sazio sazio di pioggia
Diventi coetaneo dell’intatto senza conoscerlo e continui
A farti il solletico con le tue cugine negli angoli segreti del giardino
Domani un suonatore girovago ci innaffierà di fiori notturni
E resteremo nonostante tutto un po’ infelici
come accade nell’amore
Ma dal mastice dell’argilla sale un sapore eretico della terra
Per metà di odio e sogno per metà di nostalgia
Se continueremo a essere percepibili come uomini che
Trascorrono la vita sotto volte screziate da tritoni di smeraldo allora
Mezzo secondo dopo mezzogiorno
La perfezione assoluta
sarà raggiunta in un giardino di giacinti
Mai più destinati ad appassire. Qualcosa di grigio
Che una sola goccia di limone rischiara quando
Quel che fin dall’inizio intendevo lo vedi incidersi
Con caratteri nitidi
nel blu di Iulita.

-Traducere de Paola Maria Minucci-

______________________________________

Καί σέ θραῦσμα Βρισηίδιις βρίσϰετιιι ϰαί σέ ϰοχύλι Εὐρίπου

Ἐϰεῖνο πού ἐννοῶ Θέλει νά ’χε ἅγριες πεῖνες ἄπνοιας ὁ Αὔγουστος

Γιά νά ζητάει μελτέμί· ὥστε στό φρύδι ν’ ἀφήνει λίγο ἁλάτι ϰαί

Στόν οὐρανό ἕνα μπλέ πού τ’ ὄνομά του μέσα στά πολλά τ’ ἀϰοῦς εὐώνυμα

Στό βάθος ὅμως εἶναι μπλέ Ἰουλίτας

Λές ϰι ἔχει ἀνύσας βρέφους πέρασμα προπορευτεῖ

Πού βλέπεις τόσο ϰαθαρά νά πλησιάζων ἀπ’ ἀ ντίϰρυ τά ὄρη

Καί μιά φωνή παλαιοῦ περιστεριοῦ νά σχίζει ϰύμη ϰαί νά χανεται

Ἂν εἶναι ἅγιον τό τοῦ ἀγαθοῦ πάλι ἀπ’ τόν ἀέρα

Τοῦ ἐπιστρέφεται. Τόσο ἀπ’ τά ἴδια της παιδιά ἡ Εὐ-

Μορφια πληθιιίνει ϰαί μεγαλώνει ὁ ἄνθρωπος πρίν δυό ϰαί τρεῖς ψονές

Τόν παραστήσει ὁ ὕπνος

Στόν ϰοθρέφντη του. Δρέποντας μανταρινια ἢ φιλοσόφων ρύαϰες ἄν ὄχι ϰαί

Κινούμενη πολίχνη μελισσῶν πάνω στήν ἥβη. Ἂς εἶναι

Μαῦρον ἥλιο ϰάνουν τά σταφύλια ϰαί λευϰό πιό τό δέρμα

Ποιός πλήν τοῦ θανάτου μᾶς διεϰδιϰεῖ; Ποιός ἐπ’ ἀμοιβῇ πράττει τό ἄδιϰο;

Μιά συγχορδία ἡ ζωή

ὅπου ἕνας τρίτος ἦχος παρεμβάλλεται

Καί εἶναι αὐτός πού λέει στ’ ἀλήθεια τί πετᾶ ὁ ψωιπχός

Καί τί μσζεύει ὁ πλούσιος: χαδούλια γάτας εὔπλεϰα τῆς λυγαριᾶς

Ἀψιθιές μέ ϰάππαρη λέξεις ἐξελιϰτιϰές μέ βραχύ τό ἕνα φωνῆεν

Ἀσπασμούς ἀπ’ τά Κύθηρα. Ἔτσι μέ ϰάτι τέτοια πιάνεται

Ὁ ϰισσός ϰαί μεγαλώνει τό φεγγάρι νά βλέπουν οἱ ἐρωτευμένοι

Σέ τί μηλέ Ἰουλίτας γίνεται τό ἀραχνοΰφιιντο τοῦ πεπρωμένου νά διαβάζεις

Ἂχ! Δύσεις ἔχω δεῖ πολλές ϰι ἀρχαίων διαβεῖ θεάτρων τά

Διαζώματα. Ὅμως δέν ποτέ ὀμορφιά μοῦ ἑδανείσθηϰεν χρόνος

Καί ϰατά τοῦ μελανοῦ νίϰη νά ἐπιτύχει ϰαί ἀγάπης ἔϰταση νά ἐπιμηϰυύει ὥστε

Πιό εὐφυής πιό εὔφωνος νά ϰελαηδάει ὁ μέσα μσς ϰορυδαλλός

Ἀπ’ τόν διϰό του ἄμβωνα

Σύννεφο συνοφρυωμένο πού τ’ ανεβάζει πούπουλο ἕνα σϰέτο «μή»

Κι ὕστερα πάλι πέφτει ϰαί χορταίνεις χορταίνεις χορταίνεις βροχή

Ὁμήλιϰος γίνεσαι τοῦ ἀνέγγιχτου χωρίς νά τό γνωρίζεις ϰαί

Συνεχίζεις στοῦ ϰήπου τ’ ἄπατα νά γαργαλιέσαι μέ τίς ἐξαδέλφες σου

Αὔριο θά μᾶς ραντίσει νυχτολουλουδα περιιστιϰός ὀργανοπαίχιης

Καί θά μείνοιιμε παρ’ ὅλα αὐτά λιγάϰι μή εὐτυχεῖς

ὅπως συνήθως σῖήν ἀγάπη

Ὅμως ἀπ’ τή μαστίχα τοῦ πηλοῦ τῆς γῆς μιά γεύσῃ αἱρετιϰή ἀνεβαίνει

Μισή ἀπό μίσος ϰι ὅνειρο μισή ἀπό νοσταλγία

Ἐάν ἐξαϰολουθοῦμε νά ’μαστε ἀντιληπτοί ὡς ἄνθρωποι πού

Διαβιοῦμε ϰάτω ἀπό Θόλους ϰατάστιϰτους μέ σμαραγδίσϰων τρίτωνες τότε

Ἡ ὥρα Θά ’ναι μισό δεύτερον λεπτοῦ μετά τή μεσημβρία

Καί ἡ τελειότης ἡ ἄϰρα

συντελεσμένη σ’ ἕναν ϰῆπο μέ ὑάϰινθους

‘Oπού τούς ἀφαιρέθηϰεν ὁ μαρασμός γιά πάντα. Κάτι φαιό

Πού μιά σταξιά μονάχα λεμονιοῦ αἰθριάζει ὁπόταν

Βλέπεις ϰεῖνο πού ἀπ’ τήν ἀρχή ἐννοοῦσα μέ στοιχεῖα ϰαθαρά

Νά χαράζεται

πάνιι σέ μιτλέ ‘Iουλίτας.