Gëzim Hajdari s-a născut în 1957 în Lushnje, Albania. În 1992, forțat din motive politice să-și părăsească țara, s-a mutat în Italia și a locuit singur într-o clădire părăsită din orașul Frosinone. În 1997, când a primit prestigiosul Premiu Montale al Italiei pentru poezie inedită, consiliul municipal i-a oferit un apartament. Acum unul dintre cei mai importanți poeți non-italieni din Italia, Hajdari scrie atât în ​​albaneză, cât și în italiană. Hajdari a publicat numeroase volume de poezie, dintre care multe sunt marcate de experiența sa de exil și izolare.

~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~

Gëzim Hajdari, ”Nu este nicio otravă”

Sunt martorul străvechiului tău strigăt,

și-al celor care te-au chemat și respins.

Cu ochii mari, larg deschiși în bezne,

ce cauți tu, frumusețea mea de sânge și lut?

De atâtea ori te-am văzut plângând în amurg,

târându-ți viața prin frig.

Am alergat la tine desculț și înspăimântat,

ți-am mângâiat fruntea mohorâtă.

Ești vocea sfâșietoare a cărnii mele însetate

arzând în focul crângului tău.

Nu este nicio otravă spre-a ne calma sentimentele

pe dealul ăsta sterp și nebun.

-traducere de Catalina Franco-

_______________________________

Sono testimone del tuo grido antico

e di quelli che ti hanno chiamato e respinto.

Cosa cerchi con occhi spalancati nel buio,

mia bellezza d’argilla e sangue?

Quante volte ti ho visto piangere la sera

trascinando la tua vita nel freddo.

Sono corso da te scalzo e impaurito

e ti ho accarezzato la fronte tenebrosa.

Sei voce straziante della mia carne assetata

che brucia nel fuoco della tua selva.

Non c’è veleno che calmi le nostre passioni

in questa collina brulla e impazzita.

______________________________

Jam dëshmitare i klithmës sate të lashtë

dhe i atyre që të kanë thirrur e sprapsur.

Çfarë kërkon sypërveshur netëve të gjata

e bukura ime prej argjile dhe gjaku?

Sa herë të kam parë të qashë muzgjeve

tërhequr zvarrë në te ftohtë.

Kam rendur te ty zbathur, i frikur

e të kam përkëdhelur ballin e zymtë.

Je zë sfilitës i mishit tim të etur

që digjet në zjarr të korijes tënde.

S’ka helm t’i qetsojë ndjenjat tona

në kët’kodër të zhveshur e të marrë.