Roberto Bolaño, ”Franțuzoaica – La francesa”

O femeie inteligentă.
O femeie frumoasă.
Știa toate variantele, toate posibilitățile.
Cititoare a aforismelor lui Duchamp și a poveștilor lui Defoe.
De obicei, cu un autocontrol de invidiat,
Exceptând cazul în care era deprimată și se îmbăta,
Putând să dureze două, trei zile,
O succesiune de bordeaux și de valium
Îți făcea pielea ca de găină.
Atunci îți spunea poveștile-i întâmplate
Între 15 și 18 ani.
Un film de sex și de groază,
Corpuri goale și afaceri la marginea legii,
O actriță cu har și totodată o fată cu trăsături ciudate de lăcomie.
Am cunoscut-o când tocmai împlinise 25 de ani,
Într-un timp liniștit.
Presupun că îi era frică de bătrânețe și moarte.
Bătrânețea pentru ea era la treizeci de ani,
Războiul de treizeci de ani,
Cei treizeci de ani ai lui Hristos când începuse să predice,
O vârstă ca oricare alta, i-am spus la cină
La lumina lumânărilor
Contemplând curgerea celui mai literar fluviu
De pe planetă.
Dar pentru noi prestigiul era în altă parte,
Dar pentru noi prestigiul era în altă parte,
În fâșiile stăpânite de lentoare, în gesturile
Chinuitor de lente
De tulburare nervoasă,
În paturile întunecate
În geometrica multiplicare a vitrinelor goale
În gaura realității,
În absolutul nostru,
În Voltaire-ul nostru,
În filosofia noastră de dormitor și de boudoir.
După cum spuneam, o fată inteligentă,
Cu acea rară virtute a previziunii
(Rară pentru noi, latino-americanii)
Și atât de comună în patria ei,
Unde până și criminalii au cont de economii
Și nu avea ea să fie mai puțin,
Și ea n-ar fi rămas mai prejos,
Libretul de economii și poza lui Tristán Cabral,
Nostalgiile netrăitului,
În timp ce râul acela prestigios târa un soare murind
Și lacrimi doar aparent gratuite îi străbăteau obrajii.
Nu vreau să mor, șoptea în timp ce trecea
Prin întunericul pătrunzător al camerei,
Și nu știam ce să spun,
Chiar nu știam ce să spun,
Doar mângâind-o și susținând-o pe când umbla
În sus și-n jos ca viața,
În sus și în jos precum poetesele Franței,

Nevinovate și pedepsite,
Până ce s-a întors pe planeta Pământ
Și din buzele ei au țâșnit
Pasaje din adolescența-i, ce brusc ne umpluseră camera
Cu duplicatele ei plângând pe scările de la metrou,
Cu duplicatele ei făcând dragoste deodată cu doi băieți
Pe când ploaia cădea afară
Pe sacii de gunoaie și peste armele abandonate
În sacii de gunoaie,
Ploaia ce spală totul
Dar nu memoria și rațiunea.
Rochii, jachete de piele, cizme italiene, o lenjerie nebună,
Să te înnebunească,
Au apărut și au dispărut în camera noastră fosforescent pulsatorie,
Și urme repezi din ale aventuri mai puțin intime
Au strălucit în ochii ei răniți ca niște licurici.
O dragoste care n-avea să dureze mult
Dar care va fi fost
De neuitat.
Spusese asta
Stând lângă fereastră,
Cu chipul ei suspendat în timp,
Cu gura ei: gura unei statui.
O iubire de neuitat
Sub ploaie,
Sub cerul acela plin de antene acolo unde trăiau cu
Tavanele casetate din veacul 17
Cu găinațul de porumbei din veacul 20.
Iar la mijloc
Întreaga și nesfârșita capacitate a provocării durerii,
De neînvins de-a lungul anilor,
De neînvins prin iubirile
Inubliabile.
Da, spusese asta.
O iubire de neuitat
E scurtă,
Ca uraganul?
Nu, o iubire scurtă e un suspin de cap ghilotinat,
E-un cap de rege, un cap de conte breton,
E scurtă ca frumusețea,
E frumusețe absolută,
Aceea care conține întreaga măreție, toată mizeria lumii,
Limpede numai celor
Care iubesc.

-traducere de Catalina Franco-

La francesa
Una mujer inteligente.
Una mujer hermosa.
Conocía todas las variantes, todas las posibilidades.
Lectora de los aforismos de Duchamp y de los relatos de Defoe.
En general con un autocontrol envidiable,
Salvo cuando se deprimía y se emborrachaba,
Algo que podía durar dos o tres días,
Una sucesión de burdeos y valiums
Que te ponía la carne de gallina.
Entonces solía contarte las historias que le sucedieron
Entre los 15 y los 18.
Una película de sexo y de terror,
Cuerpos desnudos y negocios en los límites de la ley,
Una actriz vocacional y al mismo tiempo una chica con extraños rasgos de avaricia.
La conocí cuando acababa de cumplir los 25,
En una época tranquila.
Supongo que tenía miedo de la vejez y de la muerte.
La vejez para ella eran los treinta años,
La Guerra de los Treinta Años,
Los treinta años de Cristo cuando empezó a predicar,
Una edad como cualquier otra, le decía mientras cenábamos
A la luz de las velas
Contemplando el discurrir del río más literario del planeta.
Pero para nosotros el prestigio estaba en otra parte,
En las bandas poseídas por la lentitud, en los gestos
Exquisitamente lentos
Del desarreglo nervioso,
En las camas oscuras,
En la multiplicación geométrica de las vitrinas vacías
Y en el hoyo de la realidad,
Nuestro absoluto,
Nuestro Voltaire,
Nuestra filosofía de dormitorio y tocador.
Como decía, una muchacha inteligente,
Con esa rara virtud previsora
(Rara para nosotros, latinoamericanos)
Que es tan común en su patria,
En donde hasta los asesinos tienen una cartilla de ahorros
Y ella no iba a ser menos,
Una cartilla de ahorros y una foto de Tristán Cabral,
La nostalgia de lo no vivido,
Mientras aquel prestigioso río arrastraba un sol moribundo
Y sobre sus mejillas rodaban lágrimas aparentemente gratuitas.
No me quiero morir, susurraba mientras se corría
En la perspicaz oscuridad del dormitorio,
Y yo no sabía qué decir,
En verdad no sabía qué decir,
Salvo acariciarla y sostenerla mientras se movía
Arriba y abajo como la vida,
Arriba y abajo como las poetas de Francia
Inocentes y castigadas,
Hasta que volvía al planeta Tierra
Y de sus labios brotaban
Pasajes de su adolescencia que de improviso llenaban nuestra habitación
Con duplicados que lloraban en las escaleras automáticas del metro,
Con duplicados que hacían el amor con dos tipos a la vez
Mientras afuera caía la lluvia
Sobre las bolsas de basura y sobre las pistolas abandonadas
En las bolsas de basura,
La lluvia que todo lo lava
Menos la memoria y la razón.
Vestidos, chaquetas de cuero, botas italianas, lencería para volverse loco,
Para volverla loca,
Aparecían y desaparecían en nuestra habitación fosforescente y pulsátil,
Y trazos rápidos de otras aventuras menos íntimas
Fulguraban en sus ojos heridos como luciérnagas.
Un amor que no iba a durar mucho
Pero que a la postre resultaría inolvidable.
Eso dijo,
Sentada junto a la ventana,
Su rostro suspendido en el tiempo,
Sus labios: los labios de una estatua.
Un amor inolvidable
Bajo la lluvia,
Bajo ese cielo erizado de antenas en donde convivían
Los artesonados del siglo XVII
Con las cagadas de palomas del siglo XX.
Y en medio
Toda la inextinguible capacidad de provocar dolor,
Invicta a través de los años,
Invicta a través de los amores
Inolvidables.
Eso dijo, sí.
Un amor inolvidable
Y breve,
¿Como un huracán?,
No, un amor breve como el suspiro de una cabeza guillotinada,
La cabeza de un rey o un conde bretón,
Breve como la belleza,
La belleza absoluta,
La que contiene toda la grandeza y la miseria del mundo
Y que sólo es visible para quienes aman.