Roberto Bolaño, ”Autoportret la douăzeci de ani – Autorretrato a los veinte años”

M-am lăsat dus, am prins-o-n zbor și n-am știut
Niciodată unde-ar putea să mă poarte.
Eram înspăimântat,
Mi se strânsese stomacul, capul îmi zumzăia:
Presupun că era de la aerul rece al morților.
Nu știu. M-am lăsat dus, credeam că e un păcat
să plec atât de curând, pe de altă parte
eu auzisem chemarea aceea misterioasă și convingătoare.
O simți ori n-o simți, iar eu simțisem asta
și aproape că începusem să plâng: un sunet teribil,
născut din aer, din mare.
Un scut și o sabie. Atunci,
cu toată spaima, m-am lăsat dus, mi-am pus obrazul
lângă obrazul morții.
Și era imposibil să închizi din ochi și să nu vezi
acel spectacol straniu, ciudat și lent,
deși încorporat într-o prea repede realitate:
cum mii de băieți ca mine, fie imberbi
fie cu barbă, dar toți latino-americani,
își atingeau obrajii cu moartea.

-traducere de Catalina Franco-

Me dejé ir, lo tomé en marcha y no supe nunca
hacia dónde hubiera podido llevarme. Iba lleno de miedo,
se me aflojó el estómago y me zumbaba la cabeza:
yo creo que era el aire frío de los muertos.
No sé. Me dejé ir, pensé que era una pena
acabar tan pronto, pero por otra parte
escuché aquella llamada misteriosa y convincente.
O la escuchas o no la escuchas, y yo la escuché
y casi me eché a llorar: un sonido terrible,
nacido en el aire y en el mar.
Un escudo y una espada. Entonces,
pese al miedo, me dejé ir, puse mi mejilla
junto a la mejilla de la muerte.
Y me fue imposible cerrar los ojos y no ver
aquel espectáculo extraño, lento y extraño,
aunque empotrado en una realidad velocísima:
miles de muchachos como yo, lampiños
o barbudos, pero latinoamericanos todos,
juntando sus mejillas con la muerte.