Înainte de a reflecta asupra relației dintre neputință și creație la Mallarmé, este de preferat să punem în discuție dimensiunea receptivității intrinsece a actului creator. Acest scurt ocol va permite o mai bună abordare a strategiei creative a lui Mallarmé.
Orice proces creativ întâmpină două tipuri de rezistență: una internă, alta externă, calificată mai frecvent drept materialul asupra căruia insistă. În ceea ce îl privește pe primul, doar temporalitatea actului creator este cea care îl stabilește ca diferență, eveniment în natură. Fără timp, creația ar rămâne blocată în tautologia identicului, nu s-ar putea întâmpla. Totuși, faptul că creația este temporală și că temporalitatea constituie rezistența sa intimă, interioară, nu înseamnă că „creația are loc în timp”. Trebuie să ne plasăm pe un alt nivel speculativ, pentru că atunci când ne punem întrebarea „creația are loc în afara sau în timp?”, ipostaziem timpul drept calitate și folosim și o metaforă spațială – în afara sau în timp? – ceea ce va crea o oarecare confuzie conceptuală. Dacă creația este dat al unei diferențe, acest decalaj trebuie să fie prin definiție iruperea unui eveniment ca manifestare a non-identicului. Creația este așadar în mod esențial și nu întâmplător temporală.
Mai mult, a gândi temporalitatea creației ca o rezistență internă la actul creator care o instituie ca eveniment nu reprezintă decât prima parte a explicației relației impotență-creație. Actul creativ trebuie să insiste asupra unui material: altfel, s-ar întâmpla într-un mod abstract și neperceptibil. Într-adevăr, un eveniment gol nu este perceput ca un eveniment și dacă se percepe un eveniment în care nu se întâmplă nimic, acest lucru este posibil în virtutea unui orizont de așteptare în care neființa lovește subiectul afectându-l ca pe un neașteptat. Derrida remarcă pe bună dreptate că „nu există eveniment decât acolo unde nu se așteaptă, unde nu se mai poate aștepta”. În acest caz, materia evenimentului devine atunci starea afectivă a subiectului.
De aceea putem afirma că materia reprezintă principium individuationis al creaţiei, ceea ce o califică drept eveniment de contingenţă. Prin aceste observații ajungem la o definiție a creației care pare să se aplice bine devenirii naturii, mișcării ei autopoietice. Cu toate acestea, este esențială și pentru înțelegerea creației în artă. Într-adevăr, dacă filosofia a încercat să demonizeze contingența prin concept, arta, la rândul ei, pare să releve provocarea singularității prin reproducerea într-un limbaj – verbal sau non-verbal – eveniment al contingenței. Aceasta nu înseamnă că arta este mimetica unui conținut, este mai degrabă mimetică în raport cu un act, deoarece pare să reproducă în imagine donația contingenței ființelor. Putem adăuga cu Derrida:
Există un discurs care se numește constatativ, care este teoretic, care constă în a spune ceea ce este, sau în a descrie sau a nota ceea ce este, și există un discurs care se numește performativ și care se face vorbind. Când promit, de exemplu, nu spun evenimentul, fac evenimentul prin angajamentul meu .
Poezia este, în parte, performativă. Dar pentru a aborda concret modul în care „realizează evenimentul”, trebuie să trecem dincolo de reflecția teoretică. De aceea ne vom concentra asupra poeziei malallarmene și asupra rolului jucat de neputință în actul creator.
Creația la Mallarmé
Mallarmé, ca orice alt poet, are de înfruntat două rezistențe: limbajul și experiența. Actul său creator insistă pe problema experienței trăite, pe care caută să o numească prin limbaj. Totuși, acesta din urmă rezistă actului de a numi, deoarece este heteronom față de limbaj. Dacă experiența trăită, ca ansamblu de percepții, senzații și amintiri, se încadrează în domeniul intuiției, al singularității, limbajul ne plasează în universalitatea conceptului. Cum să denumim atunci experiența trăită fără a o trăda?
Aparent, conform interpretărilor clasice ale lui Mallarmé, poezia abstractă și obscura a poetului nostru nu ar fi decât un refuz al timpului prezent și deci al lumii sensibile. Să citim, de exemplu, acest pasaj dedicat lui Mallarmé preluat din textul lui Hugo Friedrich, ”Structura poeziei moderne”: „Mallarmé reprezintă solitudinea absolută. [Poezia lui] refuză timpul prezent. Ea ii respinge pe toți cititorii și își neagă întreaga umanitate.” Astfel Mallarmé ar fi un poet abstract, neoplatonic, care ne-ar plasa pe un plan ideal, unde ar domni necesitatea. Cu siguranță, există câteva afirmații ale lui Mallarmé care pot duce la această concluzie. Printre cele mai citate, este cu siguranță cea din „Crise de vers”:
La ce foloseşte însă minunea de a transpune un fapt al naturii în dispariţia sa aproape vibraţională conform jocului vorbirii in același timp; dacă nu este așa fiindcă emană din ea, fără jena unei reamintiri apropiate sau concrete, noțiunea pura.
Totuși, este suficient să citești o altă afirmație pe aceeași pagină – la fel de celebră ca și precedenta – pentru a considera această lectură puțin simplistă. Mallarmé mai spune:
Versul care, din mai multe vocabule, reface un cuvânt total, nou, străin de limbă și parcă incantatoriu, atinge această izolare a vorbirii: neaga, cu o trăsătură suverană, hazardul care rămâne în termeni în ciuda artificiului revificării lor alternande, în sens și sonoritate, cauzând aceasta surpriza de a nu fi auzit niciodată un fragment de elocuție atât de obișnuit, si în același timp reminiscența obiectului numit să se scalde într-o atmosferă nouă.
Aici găsim cei doi termeni de rezistență: pe de o parte, limbajul considerat în sonoritatea și ritmul său (versul), precum și întâlnirea întâmplătoare dintre sens și sonoritate, pe de altă parte, experiența, reminiscența obiectului care este transpus și scăldat, datorită acestei lucrări asupra cuvântului, „într-o atmosferă nouă”. Actul refacerii „unui cuvânt total, nou, străin limbii” eliberează, desigur, „o noțiune pură”, dar aceasta nu este ideea platoniciană sau un absolut transcendent. Mai degrabă este vizat evenimentul experienței trăite.
Cu alte cuvinte, Mallarmé caută să transpună în limbaj diferența unui eveniment care l-a afectat creând o structură imaginară care îl vizează indirect, vorbirea neputând fi in măsură a da ființa trăită sau a lumii. Cu toate acestea, sonoritatea vorbirii se desfășoară și ca un eveniment care, prin însăși constituția sa, se apropie de ad-venirea ființei intru-. Într-adevăr, așa cum în creația naturală există aproape o coincidență ontologică între cel care creează și cel creat, cuvântul este omogen celui care vorbește sau scrie, subiectul aflându-se deja în logos. Iată de ce „poezia este [după Mallarmé] expresie, prin limbajul uman readus la ritmul său esențial, a sensului misterios al aspectelor existenței: ea înzestrează astfel șederea noastra cu autenticitate și constituie singura sarcină spirituală”.
Totuși, dacă există un izomorfism între poezie și eveniment, acesta nu este determinat de o identitate ontologică, care ar face cuvântul purtător de ființă. Un astfel de izomorfism se limitează doar la observarea unei poezii capabile să producă un spațiu secundar al evenimentului, care sa „imite” evenimentul de a fi la nivel pur formal și cu rezultate complet autonome, acolo unde se îndreaptă spre sensul misterios al existenței; dar nu al existenţei ca atare.Astfel, departe de a da evenimentul în plenitudinea lui, cuvintele poetice ale lui Mallarmé înregistrează doar un „neant muzical gol” („O dantelă este abolită”). Cum, de altfel, s-ar putea da în limbaj ceea ce vine din contingență, dintr-o dare care ne poate lovi cu siguranță simțurile, dar care rămâne intuitivă, singulară, iremediabil străină de limbaj? Mallarmé găsește un răspuns parțial: bulversând sintaxa, sensul și versul, el generează in cititor un sentiment de stranietate, care se referă indirect la diferența originară a contingenței.
„O dantelă este abolită”
Să încercăm să arătăm într-un mod mai concret ceea ce tocmai am spus analizând poezia „O dantelă este desființată”, al treilea și ultimul moment al Tripticului:
Stéphane Mallarmé, ”O dantelă e îndepărtată … – Une dentelle s’abolit …”
O dantelă e îndepărtată
În îndoiala Supremului Joc
De-a nu-întredeschide profanator
Decât eterna absență a patului.
Conflictul acela alb unanim
Același cu-al unei ghirlande,
Zburând contra sticlei pale
Mai mult plutește decât îngroapă.
Dar unde visul e aur
Acolo doarme trist o mandoră
În golul neant al muzicianului.
Astfel dinspre nici o fereastră
Din nici un pântec decât al său
Nu puteam a mă naște ca fiu.
-traducere de Catalina Franco-
Punctul de plecare este o amintire, o reminiscență. Deja Émile Noulet observase că se poate identifica cu ușurință cauza ocazională a acestui poem. Într-adevăr, chiar dacă abordarea lui asupra lui Mallarmé este poate depășită, putem totuși să reținem teza că punctul de plecare al poeziei lui Mallarmé este întotdeauna foarte concret, dar trebuie să cădem de acord asupra semnificației acestui adjectiv.
Émile Noulet remarcă:
Alcătuirea sonetului se face în două etape şi corespunde grupărilor strofice; cuprinde: o descriere obiectivă (cele două catrene) a unei încăperi fără pat invadată de o lumină atât de albă încât desfiinţează albul perdelelor. O transpunere subiectivă (cele două terțete); alegorie care ar putea fi tradusă astfel: în sufletul armonios al poetului ( neantul gol al muzicianului ), există o dragoste de poezie, o dispoziție de a cânta așa (ca o mandora ) încât o artă (spre o fereastră) s-ar putea naşte din ea care nu avea altă origine (după nici un pântece) decât această iubire (decât a sa) .
Totuși, dacă este adevărat că punctul de plecare al acestei poezii este o încăpere invadată de albul zorilor, primele două catrene nu se mulțumesc să descrie acest eveniment. minte. Mai degrabă, ei caută să o numească, să transmită în limbaj diferența pură a unui eveniment, întâlnirea ochilor și a luminii. Dar aceasta este o iluzie: acest fundal rămâne inefabil. În primul rând pentru că experiența în cauză se strecoară imediat în memorie. Rezistența sa intimă, cea a timpului, se află la originea dispariției sale. Experiența trăită nu mai este dată ca percepție, ci ca imagine mentală, care vizează evenimentul perceptiv ca o absență de neatins. Această imagine mentală constituie deja în sine o ficțiune, o transfigurare a evenimentului, pentru că nu mai dă diferența de existență a subiectului în ființa-în-lume a lui, ci o diferență de imagine. Astfel memoria doar distanțează evenimentul punând mereu subiectul în postura Faunului care se întreabă: „Am iubit un vis? „.
Fiind deja o ficțiune mistificatoare, memoria joacă doar un rol pre-textual în compunerea poeziei. Într-adevăr, „a vorbi despre” hazardul acestei întâlniri de dimineață nu are sens. Prin urmare, Mallarmé preferă să reproducă stranietatea la nivelul limbajului. Primul pasaj este o transfigurare activă a memoriei.
Dacă memoria este primită ca transfigurare pasivă, ea trebuie acum supusă unei a doua mișcări, de data aceasta activă, de transfigurare: memoria este descalificată temporal și subiectiv. Avem acum un dormitor gol, o „eterna absență a unui pat” și lumina nu luminează niciun obiect. Mai degrabă, pare să se auto-reflecteze ca un „unanim alb conflictual… alergând împotriva geamului”. S-ar putea crede că acest „Joc Suprem” al luminii este „jocul esențial, generator de zile și de viață, jocul lui Dumnezeu (de aici litera majusculă și de aici epitetul)9”. Dar această explicație religioasă nu pare suficient de coerentă cu tema centrală a absenței și a neantului care nu au aici o valoare mistică. Avem o cameră goală, nu unirea cu neantul absolut. Atunci pare mai plauzibil să legăm jocul autoreflexiv al luminii de mișcarea autoreflexivă a unui cuvânt care este luat ca imagine prin generarea „un neant muzical gol”. Valabilitatea acestei lecturi se bazează pe secvența „Joc suprem” (lumină), „conflict alb unanim” (reflectarea luminii), „sticlă” – mișcarea autoreflexivă se desfășoară ca un paravan –, „aurire, mandores” ( reflectarea luminii este doar o reflexie sonoră), „neantul gol muzical” (în momentul în care cuvântul se țintește pe sine, sensul este absent, rezonează ca un neant gol). Ceea ce pare să se dezvolte apoi în această poezie este o mișcare în care cuvântul este imaginat, deoarece limbajul caută să se autofigureze și acest lucru este posibil prin punerea lui în imagine.
Acum, întrucât caracterul oricărei imagini este donarea unui obiect la fel de absent – după cum au arătat foarte bine analizele lui Sartre și Husserl – imagistica vorbirii produce absența sensului. Cel mai interesant element al acestei operațiuni de golire semantică este obiectivul. De fapt, Mallarmé nu este un structuralist avante litteram: imaginea limbajului nu vrea să arate autonomia limbajului în raport cu lumea, cu subiectul și cu sensul. Mai degrabă, este vorba de a produce în limbaj un efect de stranietate care să fie capabil să declanșeze diferența evenimentului în logosul însuși, într-un domeniu fenomenal care, prin definiție, ne-a plasat întotdeauna în universalitatea conceptului și, prin urmare, foarte departe de singularitatea intuiţiei şi a contingenţei. Totuși, este evident că această sarcină îl condamnă pe Mallarmé să experimenteze un sentiment profund de neputință și să caute soluții din ce în ce mai dificile.
Într-adevăr, despre ce să scriem, dacă experiența trăită nu constituie decât fundalul de nespus și de nenumit al poeziei? Pe de o parte, a lăsa complet deoparte experiența trăită ar implica însăși imposibilitatea poeziei, deoarece ea trebuie să vizeze contingența, misterul existenței noastre. Pe de altă parte, descrierea experienței trăite ar duce la un eșec cu atât mai periculos dacă cineva este convins că simpla descriere poetică a unui obiect dă enigma sa supremă, de parcă poezia ar fi capabilă să reproducă fidel venirea din existenței. Iată de ce experiența trăită trebuie menținută, dar este necesar să se implementeze o poetică a sugestiei care să o transpună, adică să o plaseze din ce în ce mai mult într-un non-logic altundeva, prin producerea unui scurtcircuit în limbaj. . Am crezut că vorbim despre ceva și, dintr-o dată, ne dăm seama că obiectul în cauză a dispărut, lăsând cititorului „un bibelou abolit de nebunie sonoră”, o senzație de stranietate în miezul a ceea ce ar trebui să ajute la înțelegere (limbajul). Astfel, impotența naturală, evenimentul creator al naturii care ne consemnează o ființă și experiențe contingente, este reprodusă artificial în limbaj. Această incapacitate de a o numi direct devine atunci izvor al creației poetice prin desfășurarea unui imaginar verbal, în care absența sensului ne amintește în mod constant de dezaproprierea noastră ființei-in-lume- fără totuși a o desfășura ontologic.
Concluzie
Dacă alți artiști au trebuit să depășească neputința pentru a crea, Mallarmé a pus sub semnul întrebării impotența și a făcut din ea condiția unei poezii care vrea să păstreze misterul existenței. Poetica sa aparent atât de abstractă ascunde, de altfel, o valență etică profundă, pentru că neputința limbajului de a dezvălui evenimentul ființei demască și ceea ce a făcut Nietzsche în filozofie, iluzia omni-cuprinzătoare a metalimbajurilor științifice – atât științe umane, cât și științe naturale. – al cărui obiect ultim al discursului rămâne, în ciuda tuturor, evaziv. Într-o perioadă în care pozitivismul încă domnea, Mallarmé percepea deja orgoliul științei și al tehnologiei. El a reacționat invitându-și cititorii să nu considere limbajul drept o simplă monedă de schimb în care semnul este identificat cu lucrul. Semnul nu poate spune evenimentul și nici nu-l poate controla. Dar poate, dacă știm să-l folosim – aceasta mi se pare lecția etică a lui Mallarmé – să păstreze nespusul și să ne facă șederea mai autentică.
**
Jacques Derrida, « Une certaine possibilité impossible de dire l’événement », dans Jacques Derrida, Alexi Nouss et Gad Soussana, Dire l’événement est-ce possible?,Séminaire de Montréal, pour Jacques Derrida, Paris, Harmattan, 2001, p. 84
Ibid., p. 88.
Hugo Friedrich, La structure de la poésie moderne (1956),Paris, Librairie générale française, 1999, p. 186.
Stéphane Mallarmé, Crise de vers, Œuvres complètes, vol II, édition présentée, établie et annotée par Bertrand Marchal, Paris, Gallimard, 2003, p. 213. Nous soulignons.
Ibid. Nous soulignons.
Stéphane Mallarmé, Œuvres complètes, vol I, édition présentée, établie et annotée par Bertrand Marchal, Paris, Gallimard, 1998, p. 782.
Ibid., p. 43.
Émile Noulet, Dix poèmes de Mallarmé, Genève, Droz, 1948, p. 100. Émile Noulet souligne.
Voir en particulier Edmund Husserl, Phantasia, conscience d’image, souvenir, traduction française de Raymond Kassis et Jean-François Pestureau, Grenoble, Millon, 2002.
**
Salvatore Grandone:
”Doctor în Litere și Arte (Universitatea Stendhal Grenoble III), deținător al unui master în Filosofie și profesor asociat de Istorie și Filosofie în Italia, Salvatore Grandone este interesat de problema imaginii în literatură și filozofie. A publicat edițiile L’Harmattan Mallarmé. Phenomenology of non-sens (2009) și Phenomenological Readings of Mallarmé (2011), și European University Publishing Mallarmé. Orizontul negativ al poeziei moderne
A publicat și în italiană, în special L’immagine del vampiro nel XVII secolo: tra teologia, medicina e filosofia (2010), edițiile Roger Sarteur, și articole care abordează problema existenței ca material a priori. ”
La cosa importante è di non smettere mai di interrogarsi. La curiosità esiste per ragioni proprie. Non si può fare a meno di provare riverenza quando si osservano i misteri dell'eternità, della vita, la meravigliosa struttura della realtà. Basta cercare ogni giorno di capire un po' il mistero. Non perdere mai una sacra curiosità. ( Albert Einstein )
catalinafrancoblog 