Yves Bonnefoy, ”Oglinda curbă – Le miroir courbe”

I

Privește la ei acolo,-n răspântie,

Par să ezite și apoi să plece.

Copilul le-aleargă înainte, au adunat

În buchete mari, pentru câteva vaze

Flori de câmpie, flori care nu au nume.

Deasupra lor, Îngerul, îi observă

Înfășurat în vântul culorilor sale.

În pânza roșie, unul din brațele lui e gol,

Pare c-ar ține-o oglindă și că pământul

S-ar oglindi în apa unui alt mal.

Și el, ce arată-acum el, cu degetul

Ce loc, ce punct indică-n imagine?

Este o altă casă, e poate o altă lume,

E poate chiar o ușă acolo-n lumina

Confuză aici de lucruri și semne?

II

Se-întorc târziu, le place așa. Nu mai

Disting nici măcar, printre pietre, cărarea

De unde încă se urcă o nuanță de ocru roș.

Cu toate acestea, ei au încredere.

Aproape de prag

Iarba e rară, nici măcar moarte nu e.

Și-acum iată-i aici sub bolți.

În întuneric, și în uscatul foșnet al frunzelor

Mișcate pe dale de vântul

Pornit de nu se știe de unde,

Din cameră-n cameră,

Și care nu știe

Ce are nume și ce e doar lucru.

Dar ei se duc, se duc.

Acolo, printre ruine

E țara calmelor țărmuri,

A căilor liniștite. În încăpere,

Lângă oglindă, vor pune florile,

Ce poate vor risipi ori poate or să salveze.

-traducere de Catalina Franco-

______________________________

I

Regarde-les là-bas, à ce carrefour,

Qui semblent hésiter puis qui repartent.

L’enfant court devant eux, ils ont cueilli

En de grandes brassées pour les quelques vases

Ces fleurs d’à travers champs qui n’ont pas de nom

Et l’ange est au-dessus, qui les observe

Enveloppé du vent de ses couleurs.

Un de ses bras est nu dans l’étoffe rouge,

On dirait qu’il tient un miroir, et que la terre

Se reflète dans l’eau de cette autre rive.

Et que désigne-t-il maintenant, du doigt

Qui pointe vers un lieu dans cette image?

Est-ce une autre maison ou un autre monde,

Est-ce même une porte, dans la lumière

Ici mêlée des choses et des signes?

II

Ils aiment rentrer tard, ainsi.

Ils ne distinguent

Plus même le chemin parmi les pierres

D’où sourd encore une ombre d’ocre rouge.

Ils ont pourtant confiance.

Près du seuil

L’herbe est facile et il n’est point de mort.

Et les voici maintenant sous des voûtes.

Il y fait noir dans la rumeur des feuilles

Sèches, que fait bouger sur le dallage

Le vent qui ne sait pas, de salle en salle,

Ce qui a nom et ce qui n’est que chose.

Ils vont, ils vont.

Là-bas parmi les ruines,

C’est le pays où les rives sont calmes,

Les chemins immobiles.

Dans les chambres

Ils placeront les fleurs, près du miroir

Qui peut-être consume, et peut-être sauve.