Roberto Bolaño, ”Răsărit – Amanecer”

Crede-mă, sunt în mijlocul camerei mele

în așteptarea ploii. Sunt singur. Nu-mi pasă

dacă o să-mi termin ori nu poemul. Aștept să plouă

și beau cafea, privesc pe geam la peisajul frumos

al curților dinăuntru, cu haine agățate și-n nemișcare,

și la orașul cu pânze tăcute de marmor, unde nu bate

vântul, unde în depărtare se aude doar zumzăitul

unui televizor color, la care se uită o familie

care, în clipa asta, ca mine, își bea cafeaua

în jurul mesei: crede-mă: mesele din plastic galben

se desfășoară până în zare și mai departe:

până spre suburbiile unde se înalță clădirile noi

de apartamente, iar un băiat de 16 ani contemplă

mișcarea utilajelor, in timp ce stă pe cărămizile roșii.

Cerul din ceasul băiatului este o imensă

fântână goală cu care se joacă boarea. Băiatul

se joacă cu ideile. Cu idei și cu scene blocate.

E o ceață și transparentă și dură acea neclintire

care-i țâșnește din ochi.

Crede-mă: nu dragostea va veni,

ci frumusețea răpind pieritele răsărituri.

-traducere de Catalina Franco-

______________________________

Créeme, estoy en el centro de mi habitación

esperando que llueva. Estoy solo. No me importa

terminar o no mi poema. Espero la lluvia,

tomando café y mirando por la ventana un bello paisaje

de patios interiores, con ropas colgadas y quietas,

silenciosas ropas de mármol en la ciudad, donde no existe

el viento y a lo lejos sólo se escucha el zumbido

de una televisión en colores, observada por una familia

que también, a esta hora, toma café reunida alrededor

de una mesa: créeme: las mesas de plástico amarillo

se desdoblan hasta la línea del horizonte y más allá:

hacia los suburbios donde construyen edificios

de departamentos, y un muchacho de 16 sentado sobre

ladrillos rojos contempla el movimiento de las máquinas.

El cielo en la hora del muchacho es un enorme

tornillo hueco con el que la brisa juega. Y el muchacho

juega con ideas. Con ideas y escenas detenidas.

La inmovilidad es una neblina transparente y dura

que sale de sus ojos.

Créeme: no es el amor el que va a venir,

sino la belleza con su estola de albas muertas.