Roberto Bolaño, ”Ploaia – Lluvia”

Plouă și-mi spui că e de parcă ar plânge

norii. Apoi îți acoperi gura și grăbești

pasul. De parcă norii aceia schilozi ar plânge?

Cu neputință. Însă atunci, de unde vine mânia asta

și deznădejdea ce ne va duce pe toți în iad?

Natura ascunde în Taină, sora ei vitregă, unele

din procedeele sale. Așa că în seara asta, despre

care tu crezi că seamănă cu o seară de capăt de lume,

mai înainte decât o să crezi, o să-ți pară doar ție

o seară melancolică, o seară de singurătate pierdută

în amintire: oglinda Naturii. Însă o vei uita. Și ploaia,

și plânsul, și pașii tăi răsunând peste drumul stâncii.

Acum poți să plângi și imaginea ta să o lași să se dizolve

peste parbrizul mașinilor ce stau parcate de-a lungul falezei.

Însă nu te poți pierde.

-traducere de Catalina Franco-

_______________________________

Llueve y tú dices es como si las nubes

lloraran. Luego te cubres la boca y apresuras

el paso. ¿Como si esas nubes escuálidas lloraran?

Imposible. Pero entonces, ¿de dónde esa rabia,

esa desesperación que nos ha de llevar a todos al diablo?

La Naturaleza oculta algunos de sus procedimientos

en el Misterio, su hermanastro. Así esta tarde

que consideras similar a una tarde del fin del mundo

más pronto de lo que crees te parecerá tan sólo

una tarde melancólica, una tarde de soledad perdida

en la memoria: el espejo de la Naturaleza. O bien

la olvidarás. Ni la lluvia, ni el llanto, ni tus pasos

que resuenan en el camino del acantilado importan.

Ahora puedes llorar y dejar que tu imagen se diluya

en los parabrisas de los coches estacionados a lo largo

del Paseo Marítimo. Pero no puedes perderte.