De-acum va avea tot timpul de partea ei…S-a stins din viața ieri.

~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~

Patrizia Cavalli, „Acum că timpul îmi pare tot al meu – Adesso che il tempo sembra tutto mio”

Acum că timpul îmi pare tot al meu

și nu mă cheamă nimeni la prânz și la cină,

acum că pot sta și privi

cum se topește norul și piere ,

în timp ce-o pisică trece pe-acoperiș

în luxul imens al unei explorări, acum

când mă așteaptă în fiece zi

lungimea nemărginită a nopții

în care nu se mai află cale de întors și nici motiv

repede să te dezbraci spre-a odihni înăuntru

dulceața orbitoare a unui trup așteptându-mă,

acum că dimineața nu mai începe nicicând

lăsându-mă liniștita și cu proiectele mele

cu toate cadențele vocii, acum

Deodată mi-ar plăcea închisoarea.

Și prin câte ispite trec

în calea dintre odaie

și bucătărie, între bucătărie

și baie. O pată

pe perete, un petec de hârtie

căzut la pământ, o cană cu apă,

un ochi înspre fereastră,

salutul vecinului,

o mângâiere pentru pisoi.

Așa că uit mereu

ideea principală, mă pierd

pe stradă, mă descompun

zi de zi, și e-n zadar

să mai încerc vreo întoarcere.

Peste chip îmi cad nopțile

și chiar zilele îmi cad peste față.

Le văd cum se îngrămădesc,

ele formând geografii încurcate:

apăsarea lor nu-i mereu aceeași,

uneori cad de sus și fac găuri,

alteori doar se-apleacă

lăsând în penumbră vreo amintire.

Ca un geometru le evaluez, le măsor,

le număr și le împart

în ani și-anotimpuri, în luni, săptămâni.

Dar de fapt eu aștept

în taină distrându-mă

să pierd încurcându-mă calculele,

să ies din închisoare

ca să primesc harul unui nou chip.

Totul este atât de simplu,

da, era așa de simplu,

dovada este

c-aproape că nu cred.

Un trup pentru asta este:

mă atingi ori nu mă atingi,

mă îmbrățișezi ori te duci.

Restul este pentru nebuni.

-traducere de Catalina Franco-

_______________________________

Adesso che il tempo sembra tutto mio

e nessuno mi chiama per il pranzo e per la cena,

adesso che posso rimanere a guardare

come si scioglie una nuvola e come si scolora,

come cammina un gatto per il tetto

nel lusso immenso di una esplorazione, adesso

che ogni giorno mi aspetta

la sconfinata lunghezza di una notte

dove non c’è richiamo e non c’è più ragione

di spogliarsi in fretta per riposare dentro

l’accecante dolcezza di un corpo che mi aspetta,

adesso che il mattino non ha mai principio

e silenzioso mi lascia ai miei progetti

a tutte le cadenze della voce, adesso

vorrei improvvisamente la prigione.

Quante tentazioni attraverso

nel percorso tra la camera

e la cucina, tra la cucina

e il cesso. Una macchia

sul muro, un pezzo di carta

caduto in terra, un bicchiere d’acqua,

un guardar dalla finestra,

ciao alla vicina,

una carezza alla gattina.

Così dimentico sempre

l’idea principale, mi perdo

per strada, mi scompongo

giorno per giorno ed è vano

tentare qualsiasi ritorno.

Addosso al viso mi cadono le notti

e anche i giorni mi cadono sul viso.

Io li vedo come si accavallano

formando geografie disordinate:

il loro peso non è sempre uguale,

a volte cadono dall’alto e fanno buche,

altre volte si appoggiano soltanto

lasciando un ricordo un po’ in penombra.

Geometra perito io li misuro

li conto e li divido

in anni e stagioni, in mesi e settimane.

Ma veramente aspetto

in segretezza di distrarmi

nella confusione perdere i calcoli,

uscire di prigione

ricevere la grazia di una nuova faccia.

E’ tutto così semplice,

sì, era così semplice,

è tale l’evidenza

che quasi non ci credo.

A questo serve il corpo:

mi tocchi o non mi tocchi,

mi abbracci o mi allontani.

Il resto è per i pazzi.