Hermann Hesse, ”Scris în nisip – In Sand geschrieben”

Că frumosul și încântătorul

Nu e decât răsuflare și spumă,

Că desfătătorul și minunatul

Surâs nu durează:

Că nor și floare și spumă,

Și foc de artificii, și râs de copil,

Privirea femeii în oglindă

Și-atâtea alte lucruri splendide

Ce,-abia aflate, se duc,

Și că durează numai o clipă,

Cât o mireasmă, o boare de vânt,

Noi cu tristețe o știm, o, vai!

Iar necurmatul și înțepenitul,

Statornicul

Nu ne este la fel de drag:

E bijuterie cu rece foc,

Lingou de aur strălucitor;

La fel cum stelele fără de număr

Rămân depărtate și stranii, căci

Nu se-aseamănă cu efemerul,

Și nu ne ating miezul sufletului.

Nu, pare că cel mai adânc frumos

Și cel iubit în de-aproape

E cel mereu aproape de moarte,

E cel iubitor de pierzare

Și cel mai desfătător: e melodia

Ce stă să devină,

Abia ascultată, deja pierită,

Și este zbaterea inimii,

Freamătul,

Tristețea blândă și liniștită,

Cele ce trec ca bătăile inimii

Și rămânând doar o clipă. Și-apoi dispar;

Ton după ton, abia lovind,

Și-au și pierit risipindu-se.

Astfel, pentru inima noastră, fugarul

Înseamnă curgere, viață

Frățească, loială și devotată,

Nu ce e trainic, durabil.

Mult prea curând

Statornicul ne obosește,

Cum comorile, piatra, steaua

Înspre eterna schimbare ne îndreaptă,

Și vântul și spuma mării,

Și mirii proaspeți, și roua

De pe petala de roză,

Trecerea-n zbor a păsării,

Ori destrămarea jocului norilor,

Ori strălucirea pe nea

A curcubeului,

Ori o plutire de flutur, un râs în hohot,

Care pe noi în treacăt

Abia ne-atinge, înseamnă sărbătoare

Ori poate rană. Fiindcă noi iubim

Ce ni se-aseamănă, și înțelegem numai

Ce scrie vântu-n nisip.

-traducere de Catalina Franco-

______________________________

Daß das Schöne und Berückende

Nur ein Hauch und Schauer sei,

Daß das Köstliche, Entzückende,

Holde ohne Dauer sei:

Wolke, Blume, Seifenblase,

Feuerwerk und Kinderlachen,

Frauenblick im Spiegelglase

Und viel andre wunderbare Sachen,

Daß sie, kaum entdeckt, vergehen,

Nur von Augenblickes Dauer,

Nur ein Duft und Windeswehen,

Ach, wir wissen es mit Trauer.

Und das Dauerhafte, Starre

Ist uns nicht so innig teuer:

Edelstein mit kühlem Feuer,

Glänzendschwere Goldesbarre;

Selbst die Sterne, nicht zu zählen,

Bleiben fern und fremd, sie gleichen

Uns Vergänglichen nicht, erreichen

Nicht das Innerste der Seelen.

Nein, es scheint das innigst Schöne,

Liebenswerte dem Verderben

Zugeneigt, stets nah am Sterben,

Und das Köstlichste: die Töne

Der Musik, die im Entstehen

Schon enteilen, schon vergehen,

Sind nur Wehen, Strömen, Jagen

Und umweht von leiser Trauer,

Denn auch nicht auf Herzschlags Dauer

Lassen sie sich halten, bannen;

Ton um Ton, kaum angeschlagen,

Schwindet schon und rinnt von dannen.

So ist unser Herz dem Flüchtigen,

Ist dem Fließenden, dem Leben

Treu und brüderlich ergeben,

Nicht dem Festen, Dauertüchtigen.

Bald ermüdet uns das Bleibende,

Fels und Sternwelt und Juwelen,

Uns in ewigem Wandel treibende

Wind- und Seifenblasenseelen,

Zeitvermählte, Dauerlose,

Denen Tau am Blatt der Rose,

Denen eines Vogels Werben,

Eines Wolkenspieles Sterben,

Schneegeflimmer, Regenbogen,

Falter, schon hinweggeflogen,

Denen eines Lachens Läuten,

Das uns im Vorübergehen

Kaum gestreift, ein Fest bedeuten

Oder wehtun kann. Wir lieben,

Was uns gleich ist, und verstehen,

Was der Wind in Sand geschrieben.