Cesare Pavese, ”Vis – Sogno”

Râde iar trupul tău la mângâierea ascuțită

fie a mâinii, fie a aerului, aflând din nou

alte trupuri în aer? Atâtea se întorc fie și numai

dintr-un tremur al sângelui, dintr-un nimic. La fel

și trupul de lângă tine, și el te caută în acel nimic.

Era un joc ușor să gândești că într-o zi,

ca o bruscă amintire într-un nimic, aveau

să reapară mângâierile aerului. Sub răsăritul

pustiu trupul tău, s-ar fi trezit într-o zi

îndrăgostit chiar de propria lui căldură.

Prin tine ar fi trecut o fulgerătoare amintire

și un surâs ascuțit. Zorii aceia nu mai revin?

Pe trupul tău în aer, în miezul sângelui

tău, ar fi apăsat mângâierea aceea

proaspătă, iar tu ai fi aflat că, fierbinte,

clipa aceea din zori răspunsese unui alt

freamăt, un freamăt de nicăieri. Ai fi știut

așa cum știai că un trup, într-o îndepărtată

zi, stătea întins lângă tine cândva.

Dormeai așa ușor

sub aerul surâzător al unor nestatornice

trupuri, îndrăgostite de un nimic. Și te străbătea

acel surâs ascuțit, făcându-ți ochii uimiți.

Nu mai revine, de nicăieri, acel răsărit?

-traducere de Catalina Franco-

_____________________________

Ride ancora il tuo corpo all’acuta carezza

della mano o dell’aria, e ritrova nell’aria

qualche volta altri corpi? Ne ritornano tanti

da un tremore dei sangue, da un nulla. Anche il corpo

che si stese al tuo fianco, ti ricerca in quel nulla.

Era un gioco leggero pensare che un giorno

la carezza dell’aria sarebbe riemersa

improvviso ricordo nel nulla. Il tuo corpo

si sarebbe svegliato un mattino, amoroso

del suo stesso tepore, sotto l’alba deserta.

Un acuto ricordo ti avrebbe percorsa

e un acuto sorriso. Quell’alba non torna?

Si sarebbe premuta al tuo corpo nell’aria

quella fresca carezza, nell’intimo sangue,

e tu avresti saputo che il tiepido istante

rispondeva nell’alba a un tremore diverso,

un tremore dal nulla. L’avresti saputo

come un giorno lontano sapevi che un corpo

era steso al tuo fianco.

Dormivi leggera

sotto un’ aria ridente di labili corpi,

amorosa di un nulla. E l’acuto sorriso

ti percorse sbarrandoti gli occhi stupiti.

Non è più ritornata, dal nulla, quell’alba?