Adam Zagajewski, ”Lava – Lawa”

Ei bine, m-am gândit că dacă amândoi,

și Parmenide și Heraclit au dreptate

și sunt două lumi una lângă alta,

una senină, alta nebună; iar o săgeată

țâșnește necugetat, în timp ce altul o păsuiește

cu indulgență; se sparge și nu se sparge valul

se nasc și mor animalele delaolaltă,

se zbenguiesc cu vântul foile de mesteacăn

și totodată dispar sub a ruginii crudă flacără.

Lava omoară dar și păstrează, inima bate

și este și lovită, a fost război, și nu e,

Evreii mor, evreii rămân în viață, au ars orașele,

cetatea a rezistat, sărutu-i veșnic, iubirea piere,

un șoim are mereu doua aripi maro, tu ești cu mine,

încă, deși nu suntem împreună, bărcile se scufundă,

nisipul cântă, norii plutesc ca niște zdrențe de văl de nuntă.

Totul pare pierdut. Dar e atâta farmec. Colinele

unduie blând ca niște steaguri lungi spre pădure.

Mușchiul acoperă turnul de piatră de la biserică,

iar guralui sfioasă și mică aduce laudă Nordului.

Iar la amurg sălbatica lampă a iasomiei dă

strălucire de parc-ar fi uluită de propria ei lumină.

Iar înaintea unei întunecate pânze într-un muzeu

ochii se îngustează ca la feline. Totul s-a terminat.

Vin călăreți în galop pe caii lor negri, tiranul scrie

o condamnare la moarte cu multe greșeli stilistice

Și-n golul unei zile piere și tinerețea.

Iar într-o buna zi, îngheață și chipul fetelor

în medalioane, iar disperarea se schimbă în încântare,

rodul aspru și dur al stelelor de pe cer se coace ca strugurul

și, tremurătoare, netulburată va dăinui splendoarea,

iar Dumnezeu și este și moare, la noi se întoarce noaptea

când cade seara, iar zorii încărunțesc de rouă.

-traducere de Catalina Franco-

______________________________

Cóż jednak, pomyślałem, jeżeli jednocześnie

i Heraklit, i Parmenides mają rację

i tuż obok siebie istnieją dwa światy,

jeden spokojny, drugi szalony; jedna strzała

mknie bez pamięci a druga przygląda się jej

z pobłażaniem; ta sama fala płynie i nie płynie,

zwierzęta rodzą się i giną w tej samej chwili,

listki brzozy bawią się wiatrem i jednocześnie

niszczeją w rdzawym, okrutnym płomieniu.

Lawa zabija i utrwala, serce uderza

i jest uderzone, była wojna, wojny nie było,

Żydzi umarli, Żydzi żyją, miasta spłonęły,

miasta stoją, miłość płowieje, wieczny pocałunek,

skrzydła jastrzębia muszą być brązowe,

ty wciąż jesteś ze mną chociaż nas już nie ma,

okręty toną, piasek śpiewa i chmury

wędrują jak strzępy weselnych welonów.

Wszystko stracone. Tyle olśnienia. Wzgórza

niosą ostrożnie długie chorągwie lasu,

mech wchodzi na kamienną wieżę kościoła

i małymi ustami nieśmiało chwali północ.

O zmierzchu jaśminy świecą jak dzikie

lampy oszołomione własnym blaskiem.

W muzeum przed ciemnym płótnem zwężają się

czyjeś kocie źrenice. Wszystko skończone.

Jeźdźcy pędzą na czarnych koniach, tyran układa

wyrok śmierci pełen błędów stylistycznych.

Młodość zamienia się w nicość w ciągu

jednego dnia, twarze dziewcząt zamieniają się

w medaliony, rozpacz zamienia się w zachwyt

i twarde owoce gwiazd rosną na niebie

jak winogrona i piękno trwa drżące i nieporuszone

i Bóg jest i umiera, noc wraca do nas

co wieczór a świt jest siwy od rosy.