Roberto Bolaño, ”Ploaia – Lluvia”

Plouă și-mi spui că e de parcă ar plânge

norii. Apoi îți acoperi gura și grăbești

pasul. De parcă norii aceia schilozi ar plânge?

Cu neputință. Însă atunci, de unde vine mânia asta

și deznădejdea ce ne va duce pe toți în iad?

Natura ascunde în Taină, sora ei vitregă, unele

din procedeele sale. Așa că în seara asta, despre

care tu crezi că seamănă cu o seară de capăt de lume,

mai înainte decât o să crezi, o să-ți pară doar ție

o seară melancolică, o seară de singurătate pierdută

în amintire: oglinda Naturii. Însă o vei uita. Și ploaia,

și plânsul, și pașii tăi răsunând peste drumul stâncii.

Acum poți să plângi și imaginea ta să o lași să se dizolve

peste parbrizul mașinilor ce stau parcate de-a lungul falezei.

Însă nu te poți pierde.

-traducere de Catalina Franco-

_______________________________

Llueve y tú dices es como si las nubes

lloraran. Luego te cubres la boca y apresuras

el paso. ¿Como si esas nubes escuálidas lloraran?

Imposible. Pero entonces, ¿de dónde esa rabia,

esa desesperación que nos ha de llevar a todos al diablo?

La Naturaleza oculta algunos de sus procedimientos

en el Misterio, su hermanastro. Así esta tarde

que consideras similar a una tarde del fin del mundo

más pronto de lo que crees te parecerá tan sólo

una tarde melancólica, una tarde de soledad perdida

en la memoria: el espejo de la Naturaleza. O bien

la olvidarás. Ni la lluvia, ni el llanto, ni tus pasos

que resuenan en el camino del acantilado importan.

Ahora puedes llorar y dejar que tu imagen se diluya

en los parabrisas de los coches estacionados a lo largo

del Paseo Marítimo. Pero no puedes perderte.

Paul Verlaine, ”Dialog sentimental – Colloque sentimental”

În vechiul parc singuratic și înghețat

Două fantasme parcă tocmai se strecurau.

.

Ochii li-s morți, de mult li-s stinse buzele,

Abia șoptesc, abia de pot să-și audă vorbele.

.

În vechiul parc singuratic și înghețat,

Două fantome trecutul și l-au chemat.

.

– Ți-aduci aminte de fosta-ne bucurie?

— Iartă-mă, dar oare la ce bun amintirile?

.

– Numai la numele meu freamătă inima ta?

Mă mai visezi? Ah, nu, răspunsul abia se-auzea.

.

– O! de nespus încântare, o, zile minunate,

Gurile noastre unite! – Va fi fost – poate – odată – !

.

– Cât de senin era cerul, ce neînvinse nădejdile!

– Nădejdile, învinse, fugit-au spre ceruri negre.

.

Și așa trecură cei doi prin ovăzul sălbatic,

Cuvintele lor le-auzea parcă numai noaptea.

-traducere de Catalina Franco-

_______________________________

Dans le vieux parc solitaire et glacé

Deux formes ont tout a l’heure passé.

.

Leurs yeux sont morts et leurs levres sont molles,

Et l’on entend a peine leurs paroles.

.

Dans le vieux parc solitaire et glacé,

Deux spectres ont évoqué le passé.

.

– Te souvient-il de notre extase ancienne?

– Pourquoi voulez-vous donc qu’il m’en souvienne?

.

– Ton coeur bat-il toujours a mon seul nom?

Toujours vois-tu mon âme en reve? – Non.

.

– Ah! les beaux jours de bonheur indicible

Ou nous joignions nos bouches! – C’est possible.

.

– Qu’il était bleu, le ciel, et grand, l’ espoir!

– L’espoir a fui, vaincu, vers le ciel noir.

.

Tels ils marchaient dans les avoines folles,

Et la nuit seule entendit leurs paroles.

David Herbert Lawrence, ” Sfârșitul – Sfârșitul ”

Dacă în inima mea te-aș fi putut așeza,

Dacă cu mine să te învălui puteam,

Ce bucuros mi-ar fost dat să fiu!

Dar acum hărțile amintirii

Iarăși își desfășoară

Calea călătoriei noastre de până acum,

aici, înainte de despărțire.

Și-mi spune, iubire, vai, că niciodată n-ai fost,

nicicând cea adevărată,

că nu am văzut niciodată vreuna

dintre

diferitele tale fețe!

Totuși, ele la mine vin și pleacă mai departe,

pe când în acele clipe eu sunt cu ochii în lacrimi.

Și, pe când pentru tine tremur, iubire, în seara asta,

deși fără nădejdea

de-a vindeca durerea ori de-a primi vreo răsplată

pentru o viață întreagă de dor și deznădejde,

eu știu că o parte din mine moare în astă noapte.

-traducere de Catalina Franco-

________________________________

If I could have put you in my heart,

If but I could have wrapped you in myself,

How glad I should have been!

And now the chart

Of memory unrolls again to me

The course of our journey here, before we had to part.

And oh, that you had never, never been

Some of your selves, my love, that some

Of your several faces I had never seen!

And still they come before me, and they go,

And I cry aloud in the moments that intervene.

And oh, my love, as I rock for you to-night,

And have not any longer any hope

To heal the suffering, or make requite

For all your life of asking and despair,

I own that some of me is dead to-night.

Marco Maggini, ”e inima ta – è il tuo cuore”

Ai vedea ce văd eu,

ai vedea ce simt eu, de-ai avea încă

fereastra aceea în piept deschisă,

ploile din începutul acela de vară

nălțând din tavan un fluviu,

frigul săltând din picioare,

pe când la mori de vânt se sparg geamuri

iar tu apari, îți scuturi apa din păr,

și – uite – spui, unde-și bate seninul aripa

e inima ta, e-n mine.

-traducere de Catalina Franco-

_______________________________

Vedresti ciò ch’io vedo,

ciò che sento, avessi ancora

questa finestra aperta in petto

e il monsone di quell’inizio estate

che alza un fiume dall’assito

e il freddo che sale sulle gambe,

mentre turbini di vento frangono sui vetri

e tu entri, scuoti l’acqua dai capelli,

dici guarda, è il tuo cuore su che batte

azzurro l’ali, sta con me.

Robert Frost ,” Quel che dissero i cinquant’anni”-” What fifty said”

Quand’ero giovane erano i vecchi i miei maestri.

Lasciai fuoco per forma fino a spegnermi.

Soffrivo come un metallo che fosse forgiato.

Andavo a scuola dai vecchi per imparare il passato.

Ora che sono vecchio ho per maestri i giovani.

Quel che non può modellarsi dev’essere infranto o piegato.

Lezioni mi torturano che riaprono antiche suture.

Vado a scuola dai giovani per imparare il futuro.

_________

When I was young my teachers were the old.

I gave up fire for form till I was cold.

I suffered like a metal being cast.

I went to school to age to learn the past.

Now I am old my teachers are the young.

What can’t be molded must be cracked and sprung.

I strain at lessons fit to start a suture.

I go to school to youth to learn the future.

William Butler Yeats – Premiul Nobel pentru literatura –

Va ofer, celor care păstrează în inima nostalgia unui Innisfree, doua variante ale acestui poem celebru.

_____________________________

William Butler Yeats, ”Insula din Innisfree – The Lake Isle of Innisfree”

Varianta 1

Am să mă scol și-am să plec acum către Innisfree,

Și-acolo am să-mi clădesc o colibă ​​din lut și răchiți;

Și-am să am nouă vreji de fasole și nouă stupi de albine,

Și-n zumzăit de albine, singur, am să trăiesc în poiană.

Și voi avea și pace acolo, pacea picură rar din rouă,

Din vălul zorilor, strop cu strop, acolo țârâie greierul;

Miezul nopții e licăr, amiaza e strălucire de purpur,

Seara se umple de aripi de cânepioare.

Am să mă scol și-am să plec acum, și noapte și zi,

Mereu am s-aud apa-n lac, când bate-n mal clipocind;

În timp ce sunt pe șosea, ori pe străzile cenușii,

În miezul inimii mele adânc am s-o simt.

Varianta 2

O să mă scol, o să plec acum, spre Innisfree o să plec,

Și o căsuță o să-mi fac acolo, din vălătuc:

Nouă vreji de fasole, un stup de albine-o să am,

Și singur o să trăiesc în zumzăitul din luminiș.

Acolo pacea eu mi-oi găsi-o, acolo pacea coboară

În zori, cu încetul, din rouă, seara, din țârâitul de greier;

Miezul nopții e strălucire, amiaza-i dogoare de purpur,

Iar din aripi înspre seară vor fâlfâi câneparii.

O să mă scol, o să plec acum, când mereu – noapte, zi

Apa lacului blând susurând către mal o voi auzi;

Pe când pe șosea aștept ori pe-un caldarâm cenușiu,

Întruna am s-o aud în miezul străfundului inimii.

-traducere de Catalina Franco-

_______________________________

I will arise and go now, and go to Innisfree,

And a small cabin build there, of clay and wattles made;

Nine bean-rows will I have there, a hive for the honey-bee,

And live alone in the bee-loud glade.

And I shall have some peace there, for peace comes dropping slow,

Dropping from the veils of the morning to where the cricket sings;

There midnight’s all a glimmer, and noon a purple glow,

And evening full of the linnet’s wings.

I will arise and go now, for always night and day

I hear lake water lapping with low sounds by the shore;

While I stand on the roadway, or on the pavements grey,

I hear it in the deep heart’s core.

De-acum va avea tot timpul de partea ei…S-a stins din viața ieri.

~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~

Patrizia Cavalli, „Acum că timpul îmi pare tot al meu – Adesso che il tempo sembra tutto mio”

Acum că timpul îmi pare tot al meu

și nu mă cheamă nimeni la prânz și la cină,

acum că pot sta și privi

cum se topește norul și piere ,

în timp ce-o pisică trece pe-acoperiș

în luxul imens al unei explorări, acum

când mă așteaptă în fiece zi

lungimea nemărginită a nopții

în care nu se mai află cale de întors și nici motiv

repede să te dezbraci spre-a odihni înăuntru

dulceața orbitoare a unui trup așteptându-mă,

acum că dimineața nu mai începe nicicând

lăsându-mă liniștita și cu proiectele mele

cu toate cadențele vocii, acum

Deodată mi-ar plăcea închisoarea.

Și prin câte ispite trec

în calea dintre odaie

și bucătărie, între bucătărie

și baie. O pată

pe perete, un petec de hârtie

căzut la pământ, o cană cu apă,

un ochi înspre fereastră,

salutul vecinului,

o mângâiere pentru pisoi.

Așa că uit mereu

ideea principală, mă pierd

pe stradă, mă descompun

zi de zi, și e-n zadar

să mai încerc vreo întoarcere.

Peste chip îmi cad nopțile

și chiar zilele îmi cad peste față.

Le văd cum se îngrămădesc,

ele formând geografii încurcate:

apăsarea lor nu-i mereu aceeași,

uneori cad de sus și fac găuri,

alteori doar se-apleacă

lăsând în penumbră vreo amintire.

Ca un geometru le evaluez, le măsor,

le număr și le împart

în ani și-anotimpuri, în luni, săptămâni.

Dar de fapt eu aștept

în taină distrându-mă

să pierd încurcându-mă calculele,

să ies din închisoare

ca să primesc harul unui nou chip.

Totul este atât de simplu,

da, era așa de simplu,

dovada este

c-aproape că nu cred.

Un trup pentru asta este:

mă atingi ori nu mă atingi,

mă îmbrățișezi ori te duci.

Restul este pentru nebuni.

-traducere de Catalina Franco-

_______________________________

Adesso che il tempo sembra tutto mio

e nessuno mi chiama per il pranzo e per la cena,

adesso che posso rimanere a guardare

come si scioglie una nuvola e come si scolora,

come cammina un gatto per il tetto

nel lusso immenso di una esplorazione, adesso

che ogni giorno mi aspetta

la sconfinata lunghezza di una notte

dove non c’è richiamo e non c’è più ragione

di spogliarsi in fretta per riposare dentro

l’accecante dolcezza di un corpo che mi aspetta,

adesso che il mattino non ha mai principio

e silenzioso mi lascia ai miei progetti

a tutte le cadenze della voce, adesso

vorrei improvvisamente la prigione.

Quante tentazioni attraverso

nel percorso tra la camera

e la cucina, tra la cucina

e il cesso. Una macchia

sul muro, un pezzo di carta

caduto in terra, un bicchiere d’acqua,

un guardar dalla finestra,

ciao alla vicina,

una carezza alla gattina.

Così dimentico sempre

l’idea principale, mi perdo

per strada, mi scompongo

giorno per giorno ed è vano

tentare qualsiasi ritorno.

Addosso al viso mi cadono le notti

e anche i giorni mi cadono sul viso.

Io li vedo come si accavallano

formando geografie disordinate:

il loro peso non è sempre uguale,

a volte cadono dall’alto e fanno buche,

altre volte si appoggiano soltanto

lasciando un ricordo un po’ in penombra.

Geometra perito io li misuro

li conto e li divido

in anni e stagioni, in mesi e settimane.

Ma veramente aspetto

in segretezza di distrarmi

nella confusione perdere i calcoli,

uscire di prigione

ricevere la grazia di una nuova faccia.

E’ tutto così semplice,

sì, era così semplice,

è tale l’evidenza

che quasi non ci credo.

A questo serve il corpo:

mi tocchi o non mi tocchi,

mi abbracci o mi allontani.

Il resto è per i pazzi.

Hermann Hesse, ”Scris în nisip – In Sand geschrieben”

Că frumosul și încântătorul

Nu e decât răsuflare și spumă,

Că desfătătorul și minunatul

Surâs nu durează:

Că nor și floare și spumă,

Și foc de artificii, și râs de copil,

Privirea femeii în oglindă

Și-atâtea alte lucruri splendide

Ce,-abia aflate, se duc,

Și că durează numai o clipă,

Cât o mireasmă, o boare de vânt,

Noi cu tristețe o știm, o, vai!

Iar necurmatul și înțepenitul,

Statornicul

Nu ne este la fel de drag:

E bijuterie cu rece foc,

Lingou de aur strălucitor;

La fel cum stelele fără de număr

Rămân depărtate și stranii, căci

Nu se-aseamănă cu efemerul,

Și nu ne ating miezul sufletului.

Nu, pare că cel mai adânc frumos

Și cel iubit în de-aproape

E cel mereu aproape de moarte,

E cel iubitor de pierzare

Și cel mai desfătător: e melodia

Ce stă să devină,

Abia ascultată, deja pierită,

Și este zbaterea inimii,

Freamătul,

Tristețea blândă și liniștită,

Cele ce trec ca bătăile inimii

Și rămânând doar o clipă. Și-apoi dispar;

Ton după ton, abia lovind,

Și-au și pierit risipindu-se.

Astfel, pentru inima noastră, fugarul

Înseamnă curgere, viață

Frățească, loială și devotată,

Nu ce e trainic, durabil.

Mult prea curând

Statornicul ne obosește,

Cum comorile, piatra, steaua

Înspre eterna schimbare ne îndreaptă,

Și vântul și spuma mării,

Și mirii proaspeți, și roua

De pe petala de roză,

Trecerea-n zbor a păsării,

Ori destrămarea jocului norilor,

Ori strălucirea pe nea

A curcubeului,

Ori o plutire de flutur, un râs în hohot,

Care pe noi în treacăt

Abia ne-atinge, înseamnă sărbătoare

Ori poate rană. Fiindcă noi iubim

Ce ni se-aseamănă, și înțelegem numai

Ce scrie vântu-n nisip.

-traducere de Catalina Franco-

______________________________

Daß das Schöne und Berückende

Nur ein Hauch und Schauer sei,

Daß das Köstliche, Entzückende,

Holde ohne Dauer sei:

Wolke, Blume, Seifenblase,

Feuerwerk und Kinderlachen,

Frauenblick im Spiegelglase

Und viel andre wunderbare Sachen,

Daß sie, kaum entdeckt, vergehen,

Nur von Augenblickes Dauer,

Nur ein Duft und Windeswehen,

Ach, wir wissen es mit Trauer.

Und das Dauerhafte, Starre

Ist uns nicht so innig teuer:

Edelstein mit kühlem Feuer,

Glänzendschwere Goldesbarre;

Selbst die Sterne, nicht zu zählen,

Bleiben fern und fremd, sie gleichen

Uns Vergänglichen nicht, erreichen

Nicht das Innerste der Seelen.

Nein, es scheint das innigst Schöne,

Liebenswerte dem Verderben

Zugeneigt, stets nah am Sterben,

Und das Köstlichste: die Töne

Der Musik, die im Entstehen

Schon enteilen, schon vergehen,

Sind nur Wehen, Strömen, Jagen

Und umweht von leiser Trauer,

Denn auch nicht auf Herzschlags Dauer

Lassen sie sich halten, bannen;

Ton um Ton, kaum angeschlagen,

Schwindet schon und rinnt von dannen.

So ist unser Herz dem Flüchtigen,

Ist dem Fließenden, dem Leben

Treu und brüderlich ergeben,

Nicht dem Festen, Dauertüchtigen.

Bald ermüdet uns das Bleibende,

Fels und Sternwelt und Juwelen,

Uns in ewigem Wandel treibende

Wind- und Seifenblasenseelen,

Zeitvermählte, Dauerlose,

Denen Tau am Blatt der Rose,

Denen eines Vogels Werben,

Eines Wolkenspieles Sterben,

Schneegeflimmer, Regenbogen,

Falter, schon hinweggeflogen,

Denen eines Lachens Läuten,

Das uns im Vorübergehen

Kaum gestreift, ein Fest bedeuten

Oder wehtun kann. Wir lieben,

Was uns gleich ist, und verstehen,

Was der Wind in Sand geschrieben.

Yves Bonnefoy, ”Ploaia de vară – La pluie d’été”

I

Dar cea mai scumpă, deși

Nu mai puțin crudă

Dintre toate amintirile noastre,

Ploaia de vară

Scurtă, deodată.

Mergeam, și era

Ca-intr-o altă lume,

Gurile ni se îmbătau

De miresmele ierbii.

Pământ,

De tine se lipea mătasea ploii.

Era ca sânul

La care visa un pictor.

II

Iar imediat după cer

Ne-a dăruit

Acel aurul al alchimiei

Atât de mult căutat.

Strălucitor, l-am atins

Pe ramuri joase,

Ne plăcea gustul

Apei pe buzele noastre.

Iar când am adunat

Ramuri și frunze căzute,

Fumul acela, seara apoi, acel foc,

Era încă aur.

-traducere de Catalina Franco-

______________________________

Mais le plus cher mais non

Le moins cruel

De tous nos souvenirs, la pluie d’été

Soudaine, brève.

Nous allions, et c’était

Dans un autre monde,

Nos bouches s’enivraient

De l’odeur de l’herbe.

Terre,

L’étoffe de la pluie se plaquait sur toi.

C’était comme le sein

Qu’eût rêvé un peintre.

II

Et tôt après le ciel

Nous consentait

Cet or que l’alchimie

Aura tant cherché.

Nous le touchions, brillant,

Sur les branches basses,

Nous en aimions le goût

D’eau, sur nos lèvres.

Et quand nous ramassions

Branches et feuilles chues,

Cette fumée le soir puis, brusque, ce feu,

C’était l’or encore.

Roberto Bolaño, ”Răsărit – Amanecer”

Crede-mă, sunt în mijlocul camerei mele

în așteptarea ploii. Sunt singur. Nu-mi pasă

dacă o să-mi termin ori nu poemul. Aștept să plouă

și beau cafea, privesc pe geam la peisajul frumos

al curților dinăuntru, cu haine agățate și-n nemișcare,

și la orașul cu pânze tăcute de marmor, unde nu bate

vântul, unde în depărtare se aude doar zumzăitul

unui televizor color, la care se uită o familie

care, în clipa asta, ca mine, își bea cafeaua

în jurul mesei: crede-mă: mesele din plastic galben

se desfășoară până în zare și mai departe:

până spre suburbiile unde se înalță clădirile noi

de apartamente, iar un băiat de 16 ani contemplă

mișcarea utilajelor, in timp ce stă pe cărămizile roșii.

Cerul din ceasul băiatului este o imensă

fântână goală cu care se joacă boarea. Băiatul

se joacă cu ideile. Cu idei și cu scene blocate.

E o ceață și transparentă și dură acea neclintire

care-i țâșnește din ochi.

Crede-mă: nu dragostea va veni,

ci frumusețea răpind pieritele răsărituri.

-traducere de Catalina Franco-

______________________________

Créeme, estoy en el centro de mi habitación

esperando que llueva. Estoy solo. No me importa

terminar o no mi poema. Espero la lluvia,

tomando café y mirando por la ventana un bello paisaje

de patios interiores, con ropas colgadas y quietas,

silenciosas ropas de mármol en la ciudad, donde no existe

el viento y a lo lejos sólo se escucha el zumbido

de una televisión en colores, observada por una familia

que también, a esta hora, toma café reunida alrededor

de una mesa: créeme: las mesas de plástico amarillo

se desdoblan hasta la línea del horizonte y más allá:

hacia los suburbios donde construyen edificios

de departamentos, y un muchacho de 16 sentado sobre

ladrillos rojos contempla el movimiento de las máquinas.

El cielo en la hora del muchacho es un enorme

tornillo hueco con el que la brisa juega. Y el muchacho

juega con ideas. Con ideas y escenas detenidas.

La inmovilidad es una neblina transparente y dura

que sale de sus ojos.

Créeme: no es el amor el que va a venir,

sino la belleza con su estola de albas muertas.