Rabindranath Tagore, ”Iubire fără sfârșit”

Îmi pare că te-am iubit în nenumărate feluri,

de nenumărate ori

în viață și după viață, iară și iară, mereu.

Inima mea fermecată a creat și a recreat colierul de cântece,

pe care l-ai acceptat în dar și l-ai pus la gâtul tău, în ​​felul tău,

în viață și după viață, iară și iară, mereu.

De câte ori aud vechi povești de iubire am o străveche durere,

povestea străveche de-a ne găsi departe unul de altul ori împreună.

Când mă pierd în trecutul meu, tu ieși în sfârșit din el,

învestmântată în lumina stelei polare, printre umbrele vremilor.

Devii imagine a ceea ce e cu neputință a uita.

Tu și eu am plutit aici pe râul care de la izvoare ne-a dus cu el.

Iubirea noastră, inima timpului.

Împreună am fost milioane de îndrăgostiți,

împreună am împărtășit aceeași dulceață timidă a întâlnirii,

aceleași lacrimi ale durerii de rămas bun,

iubiri străvechi dar în forme din vreme-n vreme reînnoite.

Acum acea iubire s-a revărsat la picioarele tale, în tine-și găsește sfârșitul.

Iubirea unei vieți: bucurie universală, durere universală, viață universală.

Iubirea noastră-i temei al amintirilor tuturor iubirilor –

al cântecelor poeților tuturor timpurilor.

-traducere de Catalina Franco-

______________________________