Oscar Wladislas de Lubicz Milosz, ”Ziua bătrână – Le vieux jour”

Ziua bătrână și fără vreun rost vrea ca noi să trăim,

Vrea să plângem, să ne scăldăm în ploaie și vânt.

De ce nu vrea ea să doarmă mereu la hanul nopților

Ziua – ce cu bastonu-i de cerșetor amenință orele?

Lumina e caldă-n saloanele spitalului vieții;

În gânduri dragi dăinuie albul îndurător al pereților.

Iar mila, ce vede cum fericirea se plictisește, face

Să ningă un cer gol peste sărmanele păsări rănite.

N-aprinde lampa, amurgul acesta ne este prieten,

Nicicând nu vine făr’ să ne-aducă ceva din ziua bătrână.

Dacă din camera noastră-l alungi, și ploaia și vântul

Atunci și-ar bate joc de cenușiul, tristu-i vestmânt.

Desigur, dacă mai este aici duioșie, ea nu poate fi

Decât în bătrânele, gravele, blândele cimitire,

Unde sfarseala ”da” nu mai spune, nici ”nu” mândria,

Și unde speranța, pe osteniți, nu-i mai tulbura.

Desigur, sub cruci lângă marea indiferentă, acolo,

Cei ce gândesc doar la odinioară, toți cei ce caută,

Sufletul or să și-l afle, cândva, în nopțile mai bune,

Cu un surâs speriat de așteptare, cu un mai sigur curaj.

Toarnă alcoolul acesta în foc, ușa închide-o bine,

În inima mea se află oamenii părăsiți care tremură.

Ai putea spune, desigur, că toată muzica-i moartă

Și atâta de lungi orele!

Nu, nu mai voiesc a vedea în tine prietena:

Fii-mi doar lucrul acela prea blând și prea dulce,

Fumul seara ieșind din acoperișul căminului;

Tu ai chipul zilei cei bune din viața ta.

Capul dulce de toamnă ți-l pune în poala mea,

Spune-mi că e o mare navă pe mare, că e prea singură; singura.

Și nu uita să-mi spui că luminilor ei le e frig,

Că hainele ei de pânză ar face iarna să râdă.

Spune-mi despre prietenii morți de atâta vreme.

Dorm în morminte de care noi niciodată n-om ști,

Acolo, departe în țara culorii tăcerii și-a timpului.

De s-ar întoarce, cum am mai ști noi acum să-i iubim!

În cabaretul de lângă râu se află orfani bătrâni,

Cântă, fiindcă tăcerea din suflet îi înspăimântă.

Ei stau pe pragul de aur al casei orelor,

Umbra, pe pâine și vin, le face semnul crucii.

-traducere de Catalina Franco-

___________________________

Le vieux jour qui n’a pas de but veut que l’on vive

Et que l’on pleure et se baigne avec sa pluie et son vent.

Pourquoi ne veut-il pas dormir toujours a l’auberge des nuits

Le jour qui menace les heures de son bâton de mendiant ?

La lumiere est tiede aux dortoirs de l’hôpital de la vie ;

La blancheur patiente des murs est faite de cheres pensées.

Et la pitié qui voit que le bonheur s’ennuie

Fait neiger le ciel vide sur les pauvres oiseaux blessés.

Ne réveille pas la lampe, ce crépuscule est notre ami,

Il ne vient jamais sans nous apporter un peu de bon vieux temps.

Si tu le chassais de notre chambre, la pluie et le vent

Se moqueraient de son triste manteau gris.

Ah ! certes, s’il existe une douceur ici-bas

Ce ne peut etre qu’aux vieux cimetieres graves et bons

Ou la faiblesse ne dit plus oui, ou l’orgueil ne dit plus non,

Ou l’espoir ne tourmente plus les hommes las.

Ah ! certes, la-bas, sous les croix, pres de la mer indifférente

Qui ne songe qu’au temps jadis, tous les chercheurs

Trouveront enfin leurs âmes aux sourires anxieux d’attente

Et les consolations sures des nuits meilleures.

Verse cet alcool dans le feu, ferme bien la porte,

Il y a dans mon cour des abandonnés qui grelottent.

On dirait vraiment que toute la musique est morte

Et les heures sont si longues !

Non, je ne veux pas plus voir en toi l’amie:

Ne sois qu’une chose extremement douce, crois-moi,

Une fumée au toit d’une chaumiere, dans le soir:

Tu as le visage de la bonne journée de ta vie.

Pose ta douce tete d’automne sur mes genoux, raconte-moi

Qu’il y a un grand navire, tout seul, tout seul, sur la mer ;

N’oublie pas de me dire que ses lumieres ont froid

Et que ses vetements de toile font rire l’hiver.

Parle-moi des amis qui sont morts il y a longtemps.

Ils dorment dans des tombeaux que nous ne verrons jamais,

La-bas bien loin, dans un pays couleur de silence et de temps.

S’ils revenaient comme nous saurions les aimer !

Dans le cabaret pres du fleuve il y a de vieux orphelins

Qui chantent parce que le silence de leurs âmes leur fait peur.

Debout sur le seuil d’or de la maison des heures

L’ombre fait le signe de la croix sur le pain et le vin.