Oscar Wladislas de Lubicsz Milosz, ”Simfonie de septembrie – Symphonie de septembre”

II

Solitudine, mamă, spune-mi din nou viața mea!

Iată peretele fără de crucifix și masa și cartea

Închisă! dacă acel Imposibil atât de mult așteptat

Ar bate la fereastră, precum o vrabie cu inima înghețată,

Cine oare s-ar ridica să-i deschidă? chemarea

Vânătorului a întârziat în vinețiile mlaștini,

Ultimul strigăt al tinereții slăbește și moare: căderea

Întâii frunze umple de spaimă inima mută a pădurii.

Inimă tristă, cine ești, așadar ? o adormită odaie

Unde fiul risipitor, cu coatele puse pe cartea închisă,

Ascultă șoptind albastra bătrâna muscă a copilăriei?

Oglindă amintindu-și? ori un mormânt trezit de un hoț?

Ferice ființe duse departe de-al serii suspin, nouri de aur,

Frumoase nave-încărcate cu mană de îngeri! e-adevărat

Că toți, cu toții ați încetat a mă mai iubi, că eu nicicând,

Nicicând vreodată n-am să vă văd prin cristalul

Copilăriei? că voci, culoare, iubire – toate – vai,

Toate – erau mai puțin ca, în vânt, strălucire

De fulger, că sunetul peste sicriu al lacrimii căzute –

Doar curată minciună, bătăi de inimi în vis auzite?

Singur în fața ghețarilor muți ai bătrâneții! singur precum

Un ecou al unui singur nume! teama de ziuă, spaima de noapte,

Aidoma unor surori care-n nenorocire se împacă și

De pe puntea somnului își fac semn, își fac semn!

Precum la fundul negrului lac o biată piatră, cândva

Căzută din mâna unui frumos și crud băiat:

Așa se odihnește, în inima cea mai tristă,

În mâlul darnic al amintirii, dragostea grea.

-traducere de Catalina Franco-

____________________________

II

Solitude, ma mère, redites-moi ma vie ! voici

Le mur sans crucifix et la table et le livre

Fermé ! si l’impossible attendu si longtemps

Frappait à la fenêtre, comme le rouge-gorge au cœur gelé,

Qui donc se lèverait ici pour lui ouvrir ? Appel

Du chasseur attardé dans les marais livides,

Le dernier cri de la jeunesse faiblit et meurt : la chute d’une seule feuille

Remplit d’effroi le cœur muet de la forêt.

Qu’es-tu donc, triste cœur ? une chambre assoupie

Où, les coudes sur le livre fermé, le fils prodigue

Écoute sonner la vieille mouche bleue de l’enfance ?

Ou un miroir qui se souvient ? ou un tombeau que le voleur a réveillé?

Lointains heureux portés par le soupir du soir, nuages d’or,

Beaux navires chargés de manne par les anges ! est-ce vrai

Que tous, tous vous avez cessé de m’aimer, que jamais,

Jamais je ne vous verrai plus à travers le cristal

De l’enfance ? que vos couleurs, vos voix et mon amour,

Que tout cela fut moins que l’éclair de la guêpe

Dans le vent, que le son de la larme tombée sur le cercueil,

Un pur mensonge, un battement de mon cœur entendu en rêve ?

Seul devant les glaciers muets de la vieillesse ! seul

Avec l’écho d’un nom ! et la peur du jour et la peur de la nuit

Comme deux sœurs réconciliées dans le malheur

Debout sur le pont du sommeil se font signe, se font signe !

Et comme au fond du lac obscur la pauvre pierre

Des mains d’un bel enfant cruel jadis tombée :

Ainsi repose au plus triste du cœur,

Dans le limon donnant du souvenir, le lourd amour.