Fernando Pessoa,”Mi-amintesc bine privirea ei. – Lembro-me bem do seu olhar.”

Mi-amintesc bine privirea ei.

Cutreieră încă și-acum prin sufletul meu

Ca o dâră de foc în noapte.

Îmi amintesc bine privirea ei.

Iar restul, o, restul …

Restul nu e decât simulacru de viață.

Ieri m-am plimbat pe străzi ca un oricare altul,

Nepăsător am privit vitrinele magazinelor

Nu am găsit prieteni cu care să stau de vorbă.

Și dintr-o dată m-a îmbrățișat o tristețe

O tristețe de moarte, eram atât de trist

Încât m-am gândit că n-aș mai putea să trăiesc înc-o zi

Nu fiindcă aș fi murit ori m-aș fi ucis

Ci doar fiindcă mi-era imposibil să mai trăiesc înc-o zi, de asta.

Fumez, visez zăcând în fotoliu;

Mă doare să știu că trăiesc într-o stare stânjenitoare.

Va fi trebuind să existe insule acolo, în părțile sudului

Unde durerea-i mai blândă

Unde viața nu costă atâta gândire

Unde să stai cu ochii închiși și să te mângâie soarele

Unde să te trezești fără gândul la îndatoriri sociale

În acea zi a lunii sau săptămânii care e azi.

Adăpostesc în pieptu-mi ca pe-un dușman pe care mă tem să nu-l supăr

O inimă prea spontană

Ce simte tot ce visez de parcă ar fi real

Care însoțește bătând din picior melodii cântate de gândul meu

Cântece triste ca străzile înghesuite când plouă.

-traducere de Catalina Franco-

_________________________

Lembro-me bem do seu olhar.

Ele atravessa ainda a minha alma,

Como um risco de fogo na noite.

Lembro-me bem do seu olhar. O resto…

Sim o resto parece-se apenas com a vida.

Ontem, passei nas ruas como qualquer pessoa.

Olhei para as montras despreocupadamente

E não encontrei amigos com quem falar.

De repente vi que estava triste, mortalmente triste,

Tão triste que me pareceu que me seria impossível

Viver amanhã, não porque morresse ou me matasse,

Mas porque seria impossível viver amanhã e mais nada.

Fumo, sonho, recostado na poltrona. Dói-me viver como uma posição incómoda.

Deve haver ilhas lá para o sul das coisas

Onde sofrer seja uma coisa mais suave,

Onde viver custe menos ao pensamento,

E onde a gente possa fechar os olhos e adormecer ao sol

E acordar sem ter que pensar em responsabilidades sociais

Nem no dia do mês ou da semana que é hoje.

Abrigo no peito, como a um inimigo que temo ofender

Um coração exageradamente espontâneo,

Que sente tudo o que eu sonho como se fosse real,

Que bate com o pé a melodia das canções que o meu pensamento canta,

Canções tristes, como as ruas estreitas quando chove.