Antonin Artaud, ”În vis – En songe”

În miezul grădinilor viselor noastre

Mult mai frumoase ca prea frumoasele vise ale zeilor noștri,

Surprinse de-o armonie misterioasă

Vise divine vor exploda în noi

Și poezii plăsmuite

Din care vom auzi strofele infinite

În vis.

Iar vânturile vor îndoi arborii la pământ,

Arbori mai somptuoși ca amurgul,

Cu roade de aur și purpur, de diamant

Cu ispititoare reflexii,

Cu ai misterului ochi de smarald

Și aruncând flăcări de mister…

Iar vânturi ne vor răsuci și flăcări și trupuri

Smulgându-și din păduri lăuntrica lor melodie,

Vocile noastre or să înalțe o muzică sublimă

Dinspre pridvorul de înalte creste ale pădurilor brune

Înspre fluvii de aur.

Spre a înțelege mai bine sufletul înaintașilor noștri,

Noptatecul și decadentul și crepuscularul suflet,

Marele suflet – întunecatul, divinul –

Vom lua calea albastră care ne duce

Chiar către apus

Și radiind de splendoare, de măreție și armonie

Ca un trandafir în inima marelui templu.

Vom asculta cadențe nemuritoare

De linii și corpuri ritmate

De abundențe gotice parfumate

De mult iubite trupuri molatece

De la oameni cu sufletul mare al cadenței,

De la poeții înmiresmați.

-traducere de Catalina Franco-

___________________________

Au fond des jardins de nos songes

Plus beaux que les plus beaux rèves de nos génies,

Saisis par des mystérieuses harmonies

Éclateront en nous des rêves de génie

Et des poèmes de mensonge

Dont nous écouterons les strophes infinies

En songe.

Et les vents courberont les arbres jusqu’à terre,

Des arbres plus fastueux que le conchant,

Ayant des fuits de pourpre et d’or, de diamant

Aux reflets alléchants,

Avec les yeux des émeraudes de mystère

Jetant rles flammes de mystère…

Et les vents tordront les ardres et nos corps

Arracheront aux bois lerus musiques intimes,

Et nos voix lanceront des musiques sublimes

Aux porches des forèts fauves des hautes cimes

Àux fleuves d’or.

Afin de mieux saisir l’âme de nos domaines,

L’âme de nuit de décadence et de couchant,

La grande âme rle ténebres et de génie

Nous prendrons le chemin du sentier bleu qrri mène

Droit au couchant

Rayonnant de magnificence et d’harmonie

Ainsi qu’une rosacea au cœur du temple immense,

Et là nous entendons l’immortelle cadence

Des lignes et des corps rythmés

Et des gothiques balustrades parfumées

De la doucer des corps aimés

Par les hommes aux grandes âmes de cadence,

Par les poètes parfumés.