Alberto Baroni, „Adagio”

Pentru ce nu ne oprim niciodată

să lăsăm soarele să ne încălzească?

ori ploaia ca să ne ude fața

să ne spele de disperare,

să ne mângâie vântul

să ne umfle aripele

lipite de frică?

De ce nu ne oprim

să ascultam în zori ciripitul

salutând răsăritul

să urmărim să privim

alunecând pe mare

o pânză ?

De ce nu ne oprim

să ne umplem ochii cu stele

și să privim înălțimile?

Să ne oprim!

Să ascultăm lucrurile

care ne spun supuse

Mai încet, mai încet, mai încet…

-traducere de Catalina Franco-

________________________________

Perché non ci fermiamo mai

a consentire al sole di scaldarci?

O alla pioggia di bagnarci il viso

lavando ogni sgomento,

o a farci carezzar dal vento

e gonfiar le nostre ali

incollate di paura?

Perché non ci fermiamo

ad ascoltare i primi cinguettii

che salutano l’alba, o a guardare

una vela che scivola sul mare?

Perché non ci fermiamo

a riempirci gli occhi di stelle

ed a guardare l’oltre?

Fermiamoci!

Ascoltiamo le cose

che sommesse ci dicono

Adagio, adagio, adagio…