Sub vraja poetică a lui Mario Luzi – Sub specia pământească a sacrului
~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~
Mario Luzi, ”Os – Osso”

Ce faci, pământule, te ascunzi
ori te dezvălui
te negi
ori te potrivești
cu omul
cu gândul lui
cu ale sale
dorințe inexpugnabile?
cumva
nu vrei să știi de ele
iar el ca și tine
nu știe nici el de tine, nici nu le crede,
vezi, el își cere plăcerile,
îți smulge comorile,
și totuși te respinge,
și nu egalii
și nici prietenii,
nici măcar soții,
ci doar avarul
e păstrătorul averilor sale,
ci numai asprul și sumbrul
e păstrătorul lacom al vremilor.
Și iată-l cum înapoi își cere
și ale sale relicve,
și amintirile-i:
apoi din nou se slujește
de tine – încredințându-ți cenușa,
mereu trecând peste misterele tale.
Iar eu – os îngropat, dezgropat,
eu al cui sunt?
al omului
ori sunt al tău, pământule, care smerit
și lacom m-ai curățit
și m-ai păzit,
ori al acelui unic
patos al sângelui –
Ne-am despărțit
în facerea răului
în pedepsirea
poate-n tânjirea
deplinei reuniri.
Vino,
o, vino curând și pentru totdeauna.

-traducere de Catalina Franco-
_______________________________
Che fai, terra, ti celi
o ti riveli
ti neghi
o ti concedi
all’uomo
ai suoi pensieri
ai suoi
imprendibili desideri?
oppure li ignori
e anche lui
ti ignora, e non lo crede,
vedi, ti chiede i suoi piaceri,
ti strappa i tuoi tesori, è vero,
però ti disconosce
e non gli pari
né amica né consorte,
solo avara
depositaria dei suoi averi,
solo arcigna
e vorace custode dei suoi ieri.
Ed ecco li rivuole
lui i suoi cimeli,
le sue memorie:
poi di nuovo ti usa
e ti affida le sue ceneri,
sempre trascura i tuoi misteri.
E io osso sepolto e dissepolto,
di chi sono,
dell’uomo
o tuo, terra, che umile
e ingorda m’hai pulito
e custodito,
o dell’unico
umoroso pathos –
Si scisse
ad opera del male
questo e della pena
e anela
forse alla ricongiunzione piena.
Venga,
oh venga presto irreversibilmente.

Wallace Stevens, ”Înger împresurat de țărani – Angel Surrounded by Paysans”

Unul din consăteni:

Se află pe-aici

Vreun binevenit la ușa la care nu vine nimeni?

Îngerul:

Eu sunt îngerul realității,

Întrevăzut în ușă pentru o clipă.

N-am aripi de cenușă și nici de aur

Aureola nu mă încălzește,

Stelele nu mă urmează, nici nu m-așteaptă,

Ci, sunt o parte-a ființei mele și din a lor cunoaștere.

Eu sunt unul ca voi și ceea ce sunt și știu

E, pentru mine, ca și pentru voi, la fel.

Ci eu sunt îngerul necesar al pământului,

De vreme ce, văzându-mă, vezi iar pământul,

Liber de partea rigidă și îndărătnică a minții,

Iar cine m-ascultă, i-ascultă scâncetul tragic

Crescând lichid, în monotone încetineli lichide,

Parcă trezind silabe de apă; semnificații spuse

Prin repetări apropiate de sensuri. Oare nu sunt,

Eu însumi, decât jumătate dintr-un anume fel

Al unei figuri pe jumătate văzută ori, doar o clipă,

O făcătură a mintii, o apariție apărută

Într-un așa de ușor vestmânt, încât, doar

O întorsătură din umăr, și curând, prea curând,

Dispar ?

-traducere de Catalina Franco–

__________________________________

One of the countrymen:

There is

A welcome at the door to which no one comes?

The angel:

I am the angel of reality,

Seen for the moment standing in the door.

I have neither ashen wing nor wear of ore

And live without a tepid aureole,

Or stars that follow me, not to attend,

But, of my being and its knowing, part.

I am one of you and being one of you

Is being and knowing what I am and know.

Yet I am the necessary angel of earth,

Since, in my sight, you see the earth again,

Cleared of its stiff and stubborn, man-locked set,

And, in my hearing, you hear its tragic drone

Rise liquidly in liquid lingerings

Like watery words awash; like meanings said

By repetitions of half meanings. Am I not,

Myself, only half of a figure of a sort,

A figure half seen, or seen for a moment, a man

Of the mind, an apparition apparelled in

Apparels of such lightest look that a turn

Of my shoulder and quickly, too quickly, I am gone?

Fernando Pessoa, ”Iubirea mi-e însoțitoare – L’amore è una compagnia – O amor é uma companhia”

V

Iubirea mi-e însoțitoare.

Nu mai știu să merg singur,

Fiindcă nu mai pot merge singur.

Un gând vizibil mă face să merg mai în grabă,

Să văd mai puțin, dar tot la fel îmi place să umblu și să văd tot.

Chiar și absența ei e un lucru care-i cu mine.

Și-mi place-așa mult că nu știu s-o doresc.

Dacă n-o văd, mi-o închipui, și sunt puternic ca pomii înalți.

Dar tremur de-o văd, nu știu ce e din ce simt în absența ei.

Mă lasă puterile.

Întreaga lume se uită la mine ca o floarea-soarelui cu chipul ei la mijloc.

-traducere de Catalina Franco-

_________________________

V

L’amore è una compagnia.

Non so più andare solo per le strade,

perché non posso più andar solo.

Un pensiero visibile mi fa camminare più svelto

e veder meno, e nello stesso tempo mi dà piacere di camminare e vedere tutto.

Anche la sua assenza è una cosa che sta con me.

E l’amo tanto che non so come desiderarla.

Se non la vedo, la immagino e sono forte come gli alberi alti.

Ma se la vedo tremo, non so che ne è di ciò che sento nella sua assenza.

In tutto me stesso ogni forza mi abbandona.

Tutta la realtà mi guarda come un girasole con il suo viso nel mezzo.

-traduzione di Pierluigi Raule-

_____________________________

V

O amor é uma companhia.

Já não sei andar só pelos caminhos,

Porque já não posso andar só.

Um pensamento visível faz-me andar mais de pressa

E ver menos, e ao mesmo tempo gostar bem de ir vendo tudo.

Mesmo a ausência dela é uma coisa que está comigo.

E eu gosto tanto dela que não sei como a desejar.

Se a não vejo, imagino-a e sou forte como as árvores altas.

Mas se a vejo tremo, não sei o que é feito do que sinto na ausência dela.

Todo eu sou qualquer força que me abandona.

Toda a realidade olha para mim como um girassol com a cara dela no meio.

___________

https://lacapannadelsilenzio.it/fernando-pessoa…/…

William Butler Yeats

S-a născut la Dublin, la13 iunie 1865

~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~

Cât mai pot, pentru tine scriu despre viața pe care am trăit-o, despre visul pe care l-am visat.

Mistuie-mi inima; bolnav de dorință

și prins de un animal pe moarte

care nu știe ce este.

”Byzantium”

****************************************

Pentru că lumea există doar pentru a fi o poveste pe care o aduc la urechile generațiilor viitoare; iar teroarea și bucuria, nașterea și moartea, iubirea și ura și rodul Pomului, sunt doar instrumente ale acelei arte supreme care trebuie să ne smulgă vieții și să ne facă să intrăm, împreună, în veșnicie, ca porumbeii în porumbar.

Când m-am scufundat în abis, griul, albastrul și bronzul care păreau să umple lumea s-au transformat într-o mare de flăcări și m-au cuprins, iar în vârtejul care m-a cuprins am auzit o voce deasupra capului meu strigând: „Oglinda s-a rupt în două bucăți. „, și o altă voce răspunde:” Oglinda s-a rupt în patru bucăți, „și o voce mai îndepărtată strigă cu un strigăt exultant: „Oglinda s-a spart în nenumărate bucăți”; și atunci o mulțime de mâini palide s-au întins spre mine și fețe dulci și ciudate s-au aplecat asupra mea, iar voci intre jeluitor și mângâietor îmi spuneau cuvinte pe care le-am uitat în momentul în care au fost rostite. Am fost scos din acel val de flăcări și am simțit că amintirile, speranțele, gândurile, voința mea, tot ceea ce credeam că sunt eu însumi, se topesc; apoi parcă am urcat trecând prin nenumărate adunări de ființe care fuseseră, mi s-a dat să înțeleg, într-un mod mai sigur decât gândit, fiecare învăluită în propriul său moment etern, prin ridicarea perfectă a unui braț, într-un cerc de cuvinte ritmate, într-un vis cu ochii pe jumătate închis și cu ochii încețoșați.

Și apoi am trecut dincolo de aceste forme, care erau atât de frumoase, încât aproape că au încetat să mai fie și, după ce am suferit stări ciudate, de melancolie, parcă împovărate de greutatea multelor lumi, am intrat în acea Moarte care este Frumusețea însăși și în Singurătatea pe care toate acele mulțimi o doresc neîncetat. Mi s-a părut că toate lucrurile care au avut vreodată viață au venit să se așeze în inima mea, iar eu în a lor; și n-aș fi cunoscut nici moartea, nici lacrimile, dacă nu m-aș fi scufundat brusc din certitudinea viziunii în incertitudinea visului și nu aș fi devenit o picătură de aur topit care a căzut cu o viteză nemăsurată printr-o noapte plină de stele și toate erau în jurul meu un geamăt melancolic și exultant.

Mi s-a părut că aud o voce plângătoare din Epoca de Aur. Mi-a spus că suntem imperfecți, incompleți, nu mai suntem ca o împletitură frumoasă, ci mai degrabă ca un mănunchi de funii înnodate între ele și aruncate într-un colț. El a spus că lumea a fost odată cu totul perfectă și generoasă și că acea lume generoasă și perfectă încă mai exista, dar îngropată ca un morman de trandafiri sub nenumărate lopeți de pământ. Acolo locuiau zâne și cele mai nevinovate spirite și plângeau lumea noastră căzută în bocetul trestiilor mișcate de vânt, în cântecul păsărilor, în suspinul valurilor și în dulcele strigăt al viorii.

William Butler Yeats, din ”Rosa Alchemica”

**

-traducere de Catalina Franco–

Fernando Pessoa, ”Ziua nașterii – Aniversario”

Pe vremea când îmi sărbătoreau ziua nașterii

Eram fericit și nu murise nimeni.

În casa veche, și pentru mine, ziua nașterii mele era asemeni unei tradiții de secole,

Era bucuria mea, și a tuturor, și era asemenea unei religii.

Pe vremea când îmi sărbătoreau ziua nașterii

Eram așa sănătos încât nu simțeam nimic,

Eram inteligentul familiei,

Dar n-aveam speranțele pe care alții le-aveau în mine.

Când am ajuns să sper, n-am mai știut ce-i speranța.

Când am priceput ce e viața, deja îi pierdusem sensul.

Da, ceea ce însumi credeam că sunt,

Ce eram eu pentru cei dragi și părinți.

Ce eram eu în serile acelea aproape provinciale,

Ce iubeau ei in mine, în mine ca băiat,

Ce eram eu o, Doamne!, ori ceea ce eu abia acuma știu că eram …

O, ce departe au rămas!…

(Nici să-mi închipui nu pot…)

O, vremea când îmi sărbătoreau ziua nașterii!

Astăzi mă simt ca zidul din spatele casei

Umed și măcinat

De igrasia pătrunsă-n pereții casei …

Astăzi eu (și casa celor ce m-au iubit se năruie sub lacrimi),

Ce sunt eu azi? Am vândut casa,

Toți au murit, iar eu

Supraviețuiesc ca un chibrit rece și stins …

O, vremea când îmi sărbătoreau ziua nașterii …

Acum sunt ființa ce-ar strânge iubirea aceea!

Dorul fizic al sufletului de a se regăsi din nou acolo,

Într-o călătorie metafizică și carnală,

Cu o dualitate între mine cu mine…

Mâncând trecutul ca pe o pâine a foamei, fără timp pentru unt între dinți!

Văd încă o dată tot ce a fost aici, atât de clar încât mă orbește ..

Masa bogata sărbătoresc așezată, cu cele mai bune și mai frumoase vase,

cu multe pahare,

Bufetul cu multe lucruri – fructe, bomboane, dulciuri – altele în așteptare …,

Mătușile bătrâne, și verișorii, toate erau acolo doar pentru mine, Pe vremea când îmi sărbătoreau ziua nașterii…

Oprește-te, inimă!

Nu mai gândi! Lasă-ți gândul în cap!

O, Doamne, o, Dumnezeule, Doamne!

Astăzi nu mai am ziua mea de naștere.

Asta m-apasă.

Mi s-au strâns toate zilele.

Voi îmbătrâni – de mă vor ține zilele.

Nimic mai mult.

Mă înfurie gândul că n-am strâns undeva zilele pierite!…

O, vremea când îmi sărbătoreau ziua nașterii!…

-traducere de Catalina Franco-

______________________________

No tempo em que festejavam o dia dos meus anos,

Eu era feliz e ninguém estava morto.

Na casa antiga, até eu fazer anos era uma tradição de há séculos,

E a alegria de todos, e a minha, estava certa com uma religião qualquer.

No tempo em que festejavam o dia dos meus anos,

Eu tinha a grande saúde de não perceber coisa nenhuma,

De ser inteligente para entre a família,

E de não ter as esperanças que os outros tinham por mim.

Quando vim a ter esperanças, já não sabia ter esperanças.

Quando vim a olhar para a vida, perdera o sentido da vida.

Sim, o que fui de suposto a mim-mesmo,

O que fui de coração e parentesco.

O que fui de serões de meia-província,

O que fui de amarem-me e eu ser menino,

O que fui – ai, meu Deus!, o que só hoje sei que fui…

A que distância!…

(Nem o acho…)

O tempo em que festejavam o dia dos meus anos!

O que eu sou hoje é como a umidade no corredor do fim da casa,

Pondo grelado nas paredes…

O que eu sou hoje (e a casa dos que me amaram treme através das minhas lágrimas),

O que eu sou hoje é terem vendido a casa,

É terem morrido todos,

É estar eu sobrevivente a mim-mesmo como um fósforo frio…

No tempo em que festejavam o dia dos meus anos…

Que meu amor, como uma pessoa, esse tempo!

Desejo físico da alma de se encontrar ali outra vez,

Por uma viagem metafísica e carnal,

Com uma dualidade de eu para mim…

Comer o passado como pão de fome, sem tempo de manteiga nos dentes!

Vejo tudo outra vez com uma nitidez que me cega para o que há aqui…

A mesa posta com mais lugares, com melhores desenhos na loiça,

com mais copos,

O aparador com muitas coisas – doces, frutas o resto na sombra debaixo do alçado–,

As tias velhas, os primos diferentes, e tudo era por minha causa, No tempo em que festejavam o dia dos meus anos…

Pára, meu coração!

Não penses! Deixa o pensar na cabeça!

Ó meu Deus, meu Deus, meu Deus!

Hoje já não faço anos.

Duro.

Somam-se-me dias.

Serei velho quando o for.

Mais nada.

Raiva de não ter trazido o passado roubado na algibeira!…

O tempo em que festejavam o dia dos meus anos!…

Fernando António Nogueira Pessoa

13 iunie, 1888 Lisabona — 30 noiembrie 1935 Lisabona

~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~

Fernando Pessoa, ,,Tu lasă-ți o clipă – Pousa um momento”

Tu lasă-ți numai o clipă,

Lasă-ți o singură clipă

Privirea asupra mea,

Nu doar privirea, lasă-ți și gândul.

Fie ca viața să se încheie

În clipa asta!

Privindu-mă și cu inima

Mă uit și mă văd pe mine

Cu tot ce are din mine privirea ta.

Mă văd pe mine până ce uit

Că tu ești tu.

Doar sufletul fără tine

Doar gândul tău

Și pe mine acolo unde

Sunt sufletul meu fără mine. Tot ce sunt eu

Eu am primit într-o clipă

Iar clipa s-a oprit.

-traducere de Catalina Franco-

_______________________________

Pousa um momento,

Um só momento em mim,

Não só o olhar, também o pensamento.

Que a vida tenha fim

Nesse momento!

No olhar a alma também

Olhando-me, e eu a ver

Tudo quanto de ti teu olhar tem.

A ver até esquecer

Que tu és tu também.

Só tua alma sem tu

Só o teu pensamento

E eu onde, alma sem eu. Tudo o que sou

Ficou com o momento

E o momento parou.

Elizabeth Barrett Browning ,”Sonete portugheze – Portugiesische Sonette – Sonetti dal portoghese – Sonnets from the Portuguese ”

Când sufletele noastre, drepte, puternice,

Față în față, tăcut, tot mai strâns, se apropie,

Până ce-aripile lor întinse nu se mai pot opri

Și iau foc, – cât de amarnic de rău poate fi

Pe pământ, încât să nu putem să fim aici

Mai mult timp fericiți? Gândește! Îngerii,

În înălțimi, ne-ar putea sili și ar putea dori

Cântecul nostru perfect de aur să-l tulbure,

Într-o adâncă tăcere aruncându-l. Să stăm

Mai bine aici pe pământ, Iubite, unde ostilul,

Nepotrivitul fel de a fi al omului îndepărtează

Făpturile pure, și le desparte, să ne îngăduim

Un loc spre a sta și-a iubi, fie și pentru o zi,

De ceasul morții îngrădiți, și de întuneric.

-traducere de Catalina Franco-

______________________________

Wenn schweigend, Angesicht in Angesicht,

sich unsrer Seelen ragende Gestalten

so nahe stehn, daß, nicht mehr zu verhalten,

ihr Feuerschein aus ihren Flügeln bricht:

was tut uns diese Erde dann noch Banges?

Und stiegst du lieber durch die Engel? Kaum;-

sie schütteten uns Sterne des Gesanges

in unsres Schweigens lieben tiefen Raum.

Nein, laß uns besser auf der Erde bleiben,

wo alles Trübe, was die andern treiben,

die Reinen einzeln zueinander hebt.

Da ist gerade Platz zum Stehn und Lieben

für einen Tag, von Dunkelheit umschwebt

und von der Todesstunde rund umschrieben.

-In der Übersetzung von Rainer Maria Rilke-

_____________________________________

Quando forti e diritte le nostre anime

si stringono in silenzio sempre più vicine,

finché le punte ricurve delle loro ali

aperte prendono fuoco, quale amaro

torto può farci la terra per impedirci

d’essere a lungo felici? Pensa! Mentre

saliamo in alto, gli angeli, incalzandoci,

sfere d’oro di canto perfetto vorrebbero

far cadere nel nostro profondo e caro

silenzio. Ma, amore, restiamo sulla terra

dove l’avverso, indegno umore degli umani

fugge gli spiriti puri, li isola e consente

un luogo dove stare, amare per un giorno,

con l’ombra e l’ora della morte intorno.

-Traduzione di Francesco Dalessandro-

_____________

When our two souls stand up erect and strong,

Face to face, silent, drawing nigh and nigher,

Until the lengthening wings break into fire

At either curvèd point,–what bitter wrong

Can the earth do to us, that we should not long

Be here contented? Think! In mounting higher,

The angels would press on us and aspire

To drop some golden orb of perfect song

Into our deep, dear silence. Let us stay

Rather on earth, Belovèd,–where the unfit

Contrarious moods of men recoil away

And isolate pure spirits, and permit

A place to stand and love in for a day,

With darkness and the death-hour rounding it.

Miguel Hernandez, ”Aproape de apă – Cerca del agua”

Aproape de apă vreau să te iau.

În gânguritul tău marea s-o străbat.

Aproape de apă vreau să te am.

Curgerea-i vie îmi dă mereu curaj.

Aproape de apă vreau să te simt.

Apa înspumată mă învață să râd.

Aproape de apă, femeie, voiesc

Să te pătrund și să te iubesc.

Aproape de apa mării pierdută,

De apa ei nici pierdută – nici cunoscută.

-traducere de Catalina Franco

______________________________

Cerca del agua te quiero llevar

Porque tu arrullo trascienda del mar.

Cerca del agua te quiero tener

Porque te aliente su vívido ser.

Cerca del agua te quiero sentir

Porque la espuma te ensene a reír.

Cerca del agua te quiero, mujer,

Ver, abarcar, fecundar, conocer.

Cerca del agua perdida del mar

Que no se puede perder ni encontrar.

„Cheamă lumea dacă dorești ”valea făuririi sufletului”… A sufletului diferit de Inteligență… Cum se vor fi făurind sufletele?

Nu vezi cât de necesară este o Lume a durerilor și a necazurilor pentru a școli o inteligență și a o face Suflet? Un loc în care Inima trebuie să simtă și să sufere în mii de feluri diferite … Inima este Biblia minții, este experiența Minții, este textul din care Mintea își absoarbe identitatea. ”

John Keats, dintr-o Scrisoare a lui John Keats către George și Georgiana Keats – 1819

-traducere de Catalina Franco-

________________________________

„Call the world if you please ‘the vale of Soul-making.’ … Soul as distinguished from an Intelligence… how then are Souls to be made?

Do you not see how necessary a World of Pains and troubles is to school an intelligence and make it a Soul? A Place where the Heart must feel and suffer in a thousand diverse ways… The Heart is the Mind’s Bible, it is the Mind’s experience, it is the text from which the Mind sucks its identity. ”

John Keats, Letters of John Keats to George and Georgiana Keats – 1819

Jorge Luis Borges, ”Luna – La luna”

( Mariei Kodama)

E atâta singurătate în acel aur.

Luna nopților nu este luna

văzută de întâiul Adam. E luna plină

de lacrimi străvechi, a nesfârșitelor veacuri

de veghe umană. Privește-o. E oglinda ta.

-traducere de Catalina Franco-

_______________________________

(A María Kodama)

Hay tanta soledad en ese oro.

La luna de las noches no es la luna

que vio el primer Adán. Los largos siglos

de la vigilia humana la han colmado

de antiguo llanto. Mírala. Es tu espejo.