Mergeam pe o potecă acoperită de iarbă,

când deodată aud o voce în spate: „Mă mai ții minte?”

M-am întors, am privit-o și-am spus: „Numele nu ți-l mai știu.”

Ea mi-a răspuns : „Sunt prima mare durere din tinerețea ta”.

Ochii ei arătau ca o dimineață cand roua încă pluteste în aer.

Eu am tăcut o vreme, apoi am întrebat: „S-a risipit marea ta povară de lacrimi?”

Ea mi-a surâs, fără a spune nimic.

Am înțeles atunci că lacrimile ei avuseseră timp să învețe limba surâsului.

— Mi-ai spus, cândva, murmură, că pentru totdeauna îți va fi dragă durerea.

Roșind, i-am răspuns: „Anii-au trecut, eu am uitat”.

Apoi, luându-i mâna într-a mea, i-am spus: „și tu te-ai schimbat”.

Răspunse: „Durerea ce fost-a cândva acum s-a înseninat.”

Tagore

__________

(trad. mea)