Miguel De Unamuno, „Luna și Roza – La Luna Y La Rosa”

În înstelata tăcere
Luna se dăruie rozei,
și toate miresmele nopții
– gură însetată – îi umplu
palatul spiritului,
care, adormindu-i durerea,
în noapte se deschide
cerului Domnului, Mamei …
Cu plete netede, luna,
însingurată și liniștită,
îmbrățișează Pământul
cu părul ei de roză
sălbatică, albă, ascunsă …
Din stâncile lui, Pământul
își nalță, îmbătat de iubire.,
aroma și sufletul …
În cuibul ei, printre spini,
cu buclele adunate,
roza era altă lună,
în leagănul ei – coroană;
Și părul Lunii și-al rozei
în adâncimile nopții
la un loc se topiră …
În înstelata tăcere
Luna se dăruie rozei,
iar roza toată se oferă,
fermă și singură, lunei.

-traducere de Catalina Franco–
––––––––––––––

En el silencio estrellado
la Luna daba a la rosa
y el aroma de la noche
le henchía —sedienta boca—
el paladar del espíritu,
que adurmiendo su congoja
se abría al cielo nocturno
de Dios y su Madre toda…
Toda cabellos tranquilos,
la Luna, tranquila y sola,
acariciaba a la Tierra
con sus cabellos de rosa
silvestre, blanca, escondida…
La Tierra, desde sus rocas,
exhalaba sus entrañas
fundidas de amor, su aroma…
Entre las zarzas, su nido,
era otra luna la rosa,
toda cabellos cuajados
en la cuna, su corola;
las cabelleras mejidas
de la Luna y de la rosa
y en el crisol de la noche
fundidas en una sola…
En el silencio estrellado
la Luna daba a la rosa
mientras la rosa se daba
a la Luna, quieta y sola.