Mario Luzi, „Vieții – Alla vita”

Prieteni, ne așteaptă o barcă aici, și se leagănă

în lumina unde bolta cerească se-apleacă

și se-atinge cu marea, zboară făpturi nebune ca să iubească

chipul cald de speranță al Domnului,

sus și jos căutând și plângând: ne aflăm pe pământ,

dar într-o zi vom putea să plutim

ca trandafirii pe zid pe căile miresmate

înspre copilul care le cere fără de glas.

Prieteni, din barcă se vede lumea,

în ea un adevăr o străbate,

cutezător, cu un adânc suspin

de la izvor la vărsare;

Madona cu ochi străvezii

se-apleacă blând asupra celor murind,

adună-n mormanul vieții durerile,

doruri de ani tăinuite pe chipuri umede.

Fetele la fereastra înnegrită

cu privirile către munți

nerăbdătoare așteptând viitorul.

În încăpere e vocea mamei,

fără obârșii, fără adâncimi, mereu urmând

tăcerii pământului, și ea e frumoasă,

și pare că totul din ea s-a născut.

-traducere de Catalina Franco-

________________________________

Amici ci aspetta una barca e dondola

nella luce ove il cielo s’inarca

e tocca il mare, volano creature pazze ad amare

il viso d’Iddio caldo di speranza

in alto in basso cercando e piangono: noi siamo in terra

ma ci potremo un giorno librare

come rose dai muri nelle strade odorose

sul bimbo che le chiede senza voce.

Amici dalla barca si vede il mondo

e in lui una verità che precede

intrepida, un sospiro profondo

dalle foci alle sorgenti;

la Madonna dagli occhi trasparenti

scende adagio incontro ai morenti,

raccoglie il cumulo della vita, i dolori

le voglie segrete da anni sulla faccia inumidita.

Le ragazze alla finestra annerita

con lo sguardo verso i monti

non sanno finire d’aspettare l’avvenire.

Nelle stanze la voce materna

senza origine, senza profondità s’alterna

col silenzio della terra, è bella

e tutto par nato da quella.