Jorge Luis Borges, ”Limbii germane – Al idioma alemán”

Destinul meu e limba spaniolă,

bronzul lui Francisco Quevedo,

dar în preumblarea lentă a nopții

melodii mai adânci în mine mă încântă.

Unele mi-au fost date odată cu sângele

– o, glas al lui Shakespeare și al Scripturii -,

altele – dintr-o generoasa întâmplare,

însă pe tine, dulce limbă a Germaniei,

te-am ales, te-am căutat eu însumi.

În nopți fără somn, prin gramatici,

prin junglele declinărilor,

prin lexicoanele unde nicicand nu afli

nuanța visată – pe tine te-am cautat.

Nopțile-mi pline sunt de Virgilius,

spuneam odată; Aș spune că și

de Hölderlin și de Angel Silesius.

Cântul privighetorii la cer mi-l dărui Heine;

Goethe – norocul iubirii târzii – ,

pe cât iertător, pe-atât mercenar;

Keller, acel trandafir de o mână lăsat

pe mâna mortului pe care il iubea,

care, de-i roșu ori alb, nicicând n-o afla.

Tu, limba Germaniei, tu ești cea mai

de seamă operă a ta: iubire împletită

din voci întrețesute și din vocale

deschise, din sunete care permit

și studiatul hexametru al grecilor,

și vocile nopților și pădurilor.

Te voi fi știut vreodată. Azi, la capăt

de ani obosiți, mie te-arăți

îndepărtată precum algebra și luna.

**

-traducere de Catalina Franco-

**

Mi destino es la lengua castellana,

el bronce de Francisco de Quevedo,

pero en la lenta noche caminada

me exaltan otras músicas más íntimas.

Alguna me fue dada por la sangre

– oh voz de Shakespeare y de la Escritura –,

otras por el azar, que es dadivoso,

pero a ti, dulce lengua de Alemania,

te he elegido y buscado, solitario.

A través de vigilias y gramáticas,

de la jungla de las declinaciones,

del diccionario, que no acierta nunca

con el matiz preciso, fui acercándome.

Mis noches están llenas de Virgilio,

dije una vez; también pude haber dicho

de Hölderlin y de Angelus Silesius.

Heine me dio sus altos ruiseñores;

Goethe, la suerte de un amor tardío,

a la vez indulgente y mercenario;

Keller, la rosa que una mano deja

en la mano de un muerto que la amaba

y que nunca sabrá si es blanca o roja.

Tú, lengua de Alemania, eres tu obra

capital: el amor entrelazado

de las voces compuestas, las vocales

abiertas, los sonidos que permiten

el estudioso hexámetro del griego

y tu rumor de selvas y de noches.

Te tuve alguna vez. Hoy, en la linde

de los años cansados, te diviso

lejana como el álgebra y la luna.