Fernando Pessoa ( Álvaro de Campos) , „Spaima asta străveche – Esta velha angústia” ‘

Spaima asta străveche,

Spaima asta ce-o port în mine de secole,

S-a revărsat din vas,

În lacrimi, în nesfârșite fantasme

În vise – coșmaruri fără teroare

În bruște trăiri teribile, fără de niciun sens.

S-a revărsat.

Cu greu mai știu ce să fac în viață

Cu starea asta de rău ce sufletu-mi umple de răni!

De-aș fi nebun, cel puțin!

Dar nu: e ceva la jumate de drum,

Ceva pe-aproape de,

Pe punctul de-a fi …

Cel închis în azil e cineva, cel puțin.

Eu sunt închis într-un azil fără azil.

Sunt nebun la rece

Sunt lucid și nebun,

Sunt străin de toate și cu toată lumea la fel:

Rămân treaz dormind vise nebune

Fiindcă nu-s vise.

Așa mă simt …

Sărmană casă bătrână a dusei mele copilării!

Cine-ar fi spus că astfel mă voi risipi!

Iar copilul? A înnebunit.

Iar cel care aici sub acoperișul tău adormea liniștit?

A înnebunit.

Iar cel dintre cei ce eram? A înnebunit. Astăzi sunt cine sunt.

Măcar de-aveam vreo religie oarecare!

De pildă, una pentru acel idol

Aflat acolo, în casa noastră bătrână, adusul din Africa.

Era groaznic, grotesc,

Dar avea în el divinul din oricare idol.

– Jupiter, Iehova ori Omenirea –

Ar fi de folos oricare,

Și-apoi, de fapt, ce e totul, de nu ce gândim despre toate?

Deschide-te, inimă de sticlă pictată!

**

-traducere de Catalina Franco-

**

Esta velha angústia,

Esta angústia que trago há séculos em mim,

Transbordou da vasilha,

Em lágrimas, em grandes imaginações,

Em sonhos em estilo de pesadelo sem terror,

Em grandes emoções súbitas sem sentido nenhum.

Transbordou.

Mal sei como conduzir-me na vida

Com este mal-estar a fazer-me pregas na alma!

Se ao menos endoidecesse deveras!

Mas não: é este estar entre,

Este quase,

Este poder ser que…,

Isto.

Um internado num manicômio é, ao menos, alguém,

Eu sou um internado num manicômio sem manicômio.

Estou doido a frio,

Estou lúcido e louco,

Estou alheio a tudo e igual a todos:

Estou dormindo desperto com sonhos que são loucura

Porque não são sonhos.

Estou assim…

Pobre velha casa da minha infância perdida!

Quem te diria que eu me desacolhesse tanto!

Que é do teu menino? Está maluco.

Que é de quem dormia sossegado sob o teu teto provinciano?

Está maluco.

Quem de quem fui? Está maluco. Hoje é quem eu sou.

Se ao menos eu tivesse uma religião qualquer!

Por exemplo, por aquele manipanso

Que havia em casa, lá nessa, trazido de África.

Era feiíssimo, era grotesco,

Mas havia nele a divindade de tudo em que se crê.

Se eu pudesse crer num manipanso qualquer

— Júpiter, Jeová, a Humanidade —

Qualquer serviria,

Pois o que é tudo senão o que pensamos de tudo?

Estala, coração de vidro pintado!