Blaise Cendrars. ” Paște în New York – Pâques à New-York”
Astăzi e ziua Numelui tău, o, Doamne,
În cartea veche citesc gestul Patimii tale,
Și suferința, și truda, și cuvintele tale bune
Ce plâng în carte blânde și monotone.
De moartea ta îmi spusese un bătrân călugăr.
În scrieri de aur îți urmărise povestea.
Într-un misal, așezat pe genunche.
Călăuzit de Tine trudise cu evlavie.
Și, ocrotit de altar, îmbrăcat în hainele-i albe,
De luni până duminică lucrase cu răbdare.
Orele se opreau pe pragul din încăpere.
Pe chipul Tău aplecat, el se uitase pe sine.
Când, La Vecernie, clopote psalmodiau în turn,
Fratele bun nu știa de era dragostea lui
Ori de, o, Doamne, era a Ta, ori Tatăl tău era
Cel, în poarta mănăstirii, ce cu putere bătea.
În seara asta-s speriat ca acel bun călugăr.
În încăperea de-alături, o tristă ființă tacută
Așteaptă să o chem, așteaptă-n spatele ușii!
Ești Tu, e Dumnezeu, sunt eu, e Cel Veșnic.
Nu te-am cunoscut nici atunci – nici acum.
Eu nu m-am rugat, când eram copil, nicicând.
Astă seară, totuși, gândesc la Tine cu teamă.
Văduvă, inima ta, jelește la poalele Crucii Tale;
Inima mea – văduvă în doliu – e Mama ta
Fără lacrimi, fără nădejde, cum Carrière a pictat-o.
Cunosc toți Hristoșii ce în muzee atârnă;
Însă tu, Doamne, cu mine pășești astă seară.
Cu pași largi cobor acum înspre josul orașului,
Cu inimă strânsă, cu mintea în febră, încovoiat.
Dreapta Ta larg deschisă e ca un soare mare,
Iar mâinile tale în jur freamătă sclipitoare.
Ferestrele-s toate parcă pline de sânge
Iară femeile-n spate sunt flori de sânge,
Stranii ciudate flori ofilite, ele sunt orhidee,
Calicii răsturnate sub cele trei răni deschise.
Sângele tău, cel primit, ele nu l-au băut vreodată.
Ele au ruj pe buze și au danteluri la spate.
Florile Dragostei albe-s ca lumânările,
Sunt florile cele mai dulci din Grădina Bunei Fecioare.
La ceasul acesta, aproape de-al nouălea ceas,
Capul tău a căzut peste Inima Ta, o, Doamne,.
M-am așezat pe țărm mai aproape de ocean
Și mi-am adus aminte de un cântec german,
Unde se spune-n prea dulci, prea simple, prea pure cuvinte
Despre Splendoarea chipului Tău în tortură.
Într-o biserică, la Siena, cândva, odată, pe-o boltă,
Același Chip am văzut, sub o perdea, pe perete.
Iar într-un schit, la Bourrié-Wladislasz,
El în aur era dăltuit într-un altar.
În locul ochilor trist stătea chihlimbarul
Ochii tăi îi sărută acum în genunchi țăranii.
Pe-a Véronicăi batistă s-a imprimat
Și, de aceea, Sfânta Véronică e sfânta Ta.
E cea mai bună relicvă dusă deasupra lanurilor,
Spre-a vindeca și pe toți bolnavii și pe toți răii.
Ea tot mai face încă mii și mii de miracole,
Eu n-am luat parte nicicând la astfel de spectacole.
Poate mi-e dor de credință, Doamne, și de bunătate
Poate de aceea nu pot să-ți vad strălucita splendoare.
Și totuși, Doamne, primejdios mi-a fost drumul
Spre-a contempla la intalia Chipului tău în beril.
Dă, Doamne, ca fața mea luată în mână
Să facă să cadă masca angoasei ce mă sugrumă.
Dă, Doamne, ca mâinile-mi care-mi astupă gura,
Disperării mele sălbatice să nu ii stingă spuma.
Sunt trist și bolnav. Poate, Doamne, din vina Ta,
Poate din cauza altui. Poate din cauza Ta.
Doamne, mulțimea celor sărmani, cărora te-ai jertfit
E aici, parcată, ambalată, ca vitele, în ospicii.
Imense negrele bărci se-arată la orizont,
Aiurea debarcând grăbite înspre ponton.
Și sunt pe ele italieni, și greci, și spanioli,
Și ruși, și bulgari, și perși, și chiar mongoli.
Și-i vorba de fiare de circ, fiare ce sar ca pe sârme.
O halcă de carne neagră le-aruncă, ca la un câne.
Iar ei se-arată chiar fericiți de masa asta mizeră.
Doamne, ai milă de ale tale popoare-n durere.
Doamne, în ghetouri se-adună gloata evreilor,
Ei din Polonia vin, și au fost fugăriți cu toții.
Știu, știu, cei care te-au condamnat sunt ei;
Dar, te asigur, nu-s întru totul răi.
În magazine stau sub lămpi de aramă,
Vând haine vechi, și arme și câte-o bucoavnă.
Lui Rembrandt îi plăcea să-i picteze lîn hainele lor.
Eu, în seara asta cu ei neguțat-am un microscop.
Vai! Doamne, acolo Tu n-o să mai fii după Paște!
Doamne, de evreii de prin bărăci Tu miluiește-te.
Doamne, se-ascund mironosițele ce pe Golgota,
Erau cu tine. Pe lângă borduri, pe canapele imunde,
Ele sunt murdărite de toată mizeria omului.
Câinii le-au ros din oase, iar sub o carapace
Ele-și ascund păcatul într-un pahar cu rom. Doamne,
Eu simt că leșin, când îmi vorbește vreuna din ele.
Eu mi-aș dori să fiu Tu – să pot iubi prostituatele.
O, Doamne, ai milă Tu de prostituate.
Doamne, în cartierul hoților buni acum mă aflu,
Rătăcitori, picioare goale, desculțe, borfași tăinuitori.
Și mă gândesc la cei doi hoți de pe Spânzurătoare,
Știu, nici măcar n-ai surâde de-a lor neșansă.
Doamne, unul dorea o funie cu nod la capăt,
Dar nu pe gratis, ci douăzeci de bani costase funia.
Raționa ca un filozof acel bătrân bandit.
I-am dat opiu să plece mai repede în paradis.
Și mă gândesc și la acei muzicanți ai străzii,
La violonistul orb, la ciungul răsucind în orga sălbăticiei,
La cântăreața cu pălăria de paie cu trandafiri de hârtie;
Știu că ei sunt aceia cântând pentru veșnicie.
Doamne, dă-le pomană, ci nu lumina de gaz a lămpii,
Doamne, bani mari, aicea jos, dă-le lor de pomană.
Doamne, când ai murit, s-a destrămat perdeaua.
Ce-n spatele ei s-a văzut, n-a spus-o nimenea.
Noaptea strada e ca o lacrimă
De aur și sânge, de foc și cenușă plină.
Cei izgoniți de Tine din templu, cu biciul tău,
Împart celor ce trec pumnii fărădelegilor.
Steaua, ce apoi dispărut-a din Tabernacol,
Arde pe zid în lumina aspră-a spectacolelor.
Doamne, iluminată, Banca este ca un seif,
Unde sângele morții tale s-a întărit.
Străzile se fac pustii și se face iar noapte.
Ca un om beat mă clatin eu pe trotuare.
Mă tem de umbrele mari aruncate de case.
Se ține unul de mine. Mi-e teamă a-mi întoarce fața.
Un pas târâș-grăpiș sare din ce în ce mai aproape.
Mi-e teamă. Sunt amețit. Și mă opresc deodată.
Un îndrăzneț amuzat o privire mi-a aruncat.
Trecu apoi, rea, ascuțită ca un pumnal.
Nu s-a schimbat nimic de când nu ne ești rege.
Doamne, din Crucea Ta, răul făcutu-și-a cârjele.
Și mă cobor pe treptele roase de la cafenea
Și iată-mă, stând în față cu un pahar de ceai.
Sunt la chinezi, iar pe la spate parcă-mi
Zâmbesc, politicos aplecându-se ca niște larve.
Magazinul e mic, e parcă badijonat cu roșu
Și cu culori curioase-ncadrate în bambus.
Ho-Kousaï a pictat mii de aspecte ale muntelui.
Cum oare-ar fi chipul tău pictat de un chinez?
Astă idee, Doamne, mai întâi m-a făcut să surâd.
Te vedeam ca un raccourci în martiriul tău.
Însă pictorul, totuși, chinul Ți-l zugrăvea
Mult mai crud decât pictorii occidentali.
Lame bine marcate carnea Ți-ar fi tăiat,
Cleștii și pieptenii nervii Ți i-ar fi striat,
Ți-ar fi trecut gâtlejul ca printr-un jug,
Și unghii și dinții scoși Tu i-ai fi avut,
Și, uriași, dragoni negri pe Tine s-ar fi aruncat,
Cu flăcări, în gât, mai mult ca sigur, ți-ar fi suflat,
Limba și ochii Ție le-ar fi sfâșiat,
Și-n țeapă, desigur, ai fi fost tras.
Doamne, ai fi-îndurat, așadar, întreaga nelegiuire,
Fiindcă nu se afla vreo altă mai crudă postură.
Te-ar fi aruncat mai apoi ca hrana porcilor,
Ca să-ți ronțăie ei și stomacul și mațele.
Sunt singur acum, ceilalți toți au ieșit,
Eu m-am întins pe o bancă de lângă zid.
Mi-ar fi plăcut, o, Doamne, să intru într-o biserică;
Dar nu sunt clopote, Doamne,-n orașul acesta.
Mă gândesc la ucisele clopote: – la bătrânele clopote?
Cu litania și cu blândele antifoane – unde-or fi oare ele ?
Unde-s stranele lungi, unde-s frumoasele imne?
Unde sunt liturghiile și unde sunt melodiile ?
Doamne, unde-s prelații tăi mândri, unde călugărițele?
Unde-s zorii cei albi, zorii- prietenii Sfinților?
În pulbere se îneacă a Paradisului bucurie,
Mistice focuri ferestrelor nu le mai dau strălucire.
Zorii încă întârzie, iar în mișcările înguste
agonizează pe ziduri umbrele răstignite
Noaptea e ca Golgota într-o oglindă
Pe care-o vedem tremurând în roșu pe negru.
Fumul pe lampă-i o pânză decolorată
Înșelător răsucindu-se în jurul rinichilor.
Deasupra, palidă, lampa ei atârnândă
Precum tristul Tău Cap, mort și trist, fără sânge.
Ciudate reflexe tresară peste ferestre …
Mi-e teamă – și tristu-s – așa de trist să fiu, Doamne.
” Dic nobis, Maria, quid vidisti in via?”
– Lumina cum tremură, la răsărit, umilă.
” Dic nobis, Maria, quid vidisti in via?”
– Zări albe pierdute și palpitânde ca mâinile.”
” Dic nobis, Maria, quid vidisti in via?”
– Cum tresare, în pieptul meu, preotul primăverii.
Doamne, zorii alunecă reci ca un giulgiu
Dezbracă, în vazduhuri, zgârie-norii.
Deja un zgomot imens răsună peste oraș.
Sar trenuri, urlă și apoi zboară, deja.
Oamenii se rostogolesc, tună pe sub pământ.
Lungi poduri sunt zguduite de căile de fier.
Cetatea tremură. Strigăte, focuri, fumuri,
Ca niște gheare urlă răgușite sirene cu aburi.
Înfierbântată, mulțimea în sudoarea de aur
Se împinge și se grăbește prin lungile coridoare.
Tulbure,-n aglomerări, și prins de acoperișuri,
Soarele-i al Tău Chip, de spută-acum murdărit.
Doamne, mă-ntorc singur și obosit, și-așa mi-e teamă …
Goală ca un mormânt îmi este parcă odaia…
Doamne, am febră, așa de singur mă aflu …
Rece ca un sicriu îmi este patul…
Doamne, ochii mi-închid și din dinți scrâșnesc …
Sunt mult prea singur. Mi-e tare frig. Te chem …
Se învârt în fața ochilor mei sfârleze cu miile …
Nu, sute de mii de femei… Nu, viole, sute de mii …
Gândesc, o, Doamne, la nenorocitele mele ore …
La orele mele pe drumuri, gândesc, o, Doamne …
La tine nu mai gândesc. Nu mai gândesc, o, Doamne.
New York, aprilie 1912
___________________________________
-traducere de Catalina Franco-
___________________________________
Seigneur, c’est aujourd’hui le jour de votre Nom,
J’ai lu dans un vieux livre la geste de votre Passion,
Et votre angoisse et vos efforts et vos bonnes paroles
Qui pleurent dans le livre, doucement monotones.
Un moine d’un vieux temps me parle de votre mort.
Il traçait votre histoire avec des lettres d’or
Dans un missel, posé sur ses genoux.
Il travaillait pieusement en s’inspirant de Vous.
À l’abri de l’autel, assis dans sa robe blanche,
il travaillait lentement du lundi au dimanche.
Les heures s’arrêtaient au seuil de son retrait.
Lui, s’oubliait, penché sur votre portrait.
À vêpres, quand les cloches psalmodiaient dans la tour,
Le bon frère ne savait si c’était son amour
Ou si c’était le Vôtre, Seigneur, ou votre Père
Qui battait à grands coups les portes du monastère.
Je suis comme ce bon moine, ce soir, je suis inquiet.
Dans la chambre à côté, un être triste et muet
Attend derrière la porte, attend que je l’appelle!
C’est Vous, c’est Dieu, c’est moi, — c’est l’Éternel.
Je ne Vous ai pas connu alors, — ni maintenant.
Je n’ai jamais prié quand j’étais un petit enfant.
Ce soir pourtant je pense à Vous avec effroi.
Mon âme est une veuve en deuil au pied de votre Croix;
Mon âme est une veuve en noir, — c’est votre Mère
Sans larme et sans espoir, comme l’a peinte Carrière.
Je connais tous les Christs qui pendent dans les musées;
Mais Vous marchez, Seigneur, ce soir à mes côtés.
Je descends à grands pas vers le bas de la ville,
Le dos voûté, le cœur ridé, l’esprit fébrile.
Votre flanc grand-ouvert est comme un grand soleil
Et vos mains tout autour palpitent d’étincelles.
Les vitres des maisons sont toutes pleines de sang
Et les femmes, derrière, sont comme des fleurs de sang,
D’étranges mauvaises fleurs flétries, des orchidées,
Calices renversés ouverts sous vos trois plaies.
Votre sang recueilli, elles ne l’ont jamais bu.
Elles ont du rouge aux lèvres et des dentelles au cul.
Les fleurs de la Passion sont blanches, comme des cierges,
Ce sont les plus douces fleurs au Jardin de la Bonne Vierge.
C’est à cette heure-ci, c’est vers la neuvième heure,
Que votre Tête, Seigneur, tomba sur votre Cœur.
Je suis assis au bord de l’océan
Et je me remémore un cantique allemand,
Où il est dit, avec des mots très doux, très simples, très purs,
La beauté de votre Face dans la torture.
Dans une église, à Sienne, dans un caveau,
J’ai vu la même Face, au mur, sous un rideau.
Et dans un ermitage, à Bourrié-Wladislasz,
Elle est bossuée d’or dans une châsse.
De troubles cabochons sont à la place des yeux
Et des paysans baisent à genoux Vos yeux.
Sur le mouchoir de Véronique Elle est empreinte
Et c’est pourquoi Sainte Véronique est Votre sainte.
C’est la meilleure relique promenée par les champs,
Elle guérit tous les malades, tous les méchants.
Elle fait encore mille et mille autres miracles,
Mais je n’ai jamais assisté à ce spectacle.
Peut-être que la foi me manque, Seigneur, et la bonté
Pour voir ce rayonnement de votre Beauté.
Pourtant, Seigneur, j’ai fait un périlleux voyage
Pour contempler dans un béryl l’intaille de votre image.
Faites, Seigneur, que mon visage appuyé dans les mains
Y laisse tomber le masque d’angoisse qui m’étreint.
Faites, Seigneur, que mes deux mains appuyées sur ma bouche
N’y lèchent pas l’écume d’un désespoir farouche.
Je suis triste et malade. Peut-être à cause de Vous,
Peut-être à cause d’un autre. Peut-être à cause de Vous.
Seigneur, la foule des pauvres pour qui vous fîtes le Sacrifice
Est ici, parquée, tassée, comme du bétail, dans les hospices.
D’immenses bateaux noirs viennent des horizons
Et les débarquent, pêle-mêle, sur les pontons.
Il y a des Italiens, des Grecs, des Espagnols,
Des Russes, des Bulgares, des Persans, des Mongols.
Ce sont des bêtes de cirque qui sautent les méridiens.
On leur jette un morceau de viande noire, comme à des chiens.
C’est leur bonheur à eux que cette sale pitance.
Seigneur, ayez pitié des peuples en souffrance.
Seigneur dans les ghettos grouille la tourbe des Juifs
Ils viennent de Pologne et sont tous fugitifs.
Je le sais bien, ils t’ont fait ton Procès;
Mais je t’assure, ils ne sont pas tout à fait mauvais.
Ils sont dans des boutiques sous des lampes de cuivre,
Vendent des vieux habits, des armes et des livres.
Rembrandt aimait beaucoup les peindre dans leurs défroques.
Moi, j’ai, ce soir, marchandé un microscope.
Hélas! Seigneur, Vous ne serez plus là, après Pâques!
Seigneur, ayez pitié des Juifs dans les baraques.
Seigneur, les humbles femmes qui vous accompagnèrent à Golgotha,
Se cachent. Au fond des bouges, sur d’immondes sofas,
Elles sont polluées par la misère des hommes.
Des chiens leur ont rongé les os, et dans le rhum
Elles cachent leur vice endurci qui s’écaille.
Seigneur, quand une de ces femmes me parle, je défaille.
Je voudrais être Vous pour aimer les prostituées.
Seigneur, ayez pitié des prostituées.
Seigneur, je suis dans le quartier des bons voleurs,
Des vagabonds, des va-nu-pieds, des recéleurs.
Je pense aux deux larrons qui étaient avec vous à la Potence,
Je sais que vous daignez sourire à leur malchance.
Seigneur, l’un voudrait une corde avec un nœud au bout,
Mais ça n’est pas gratis, la corde, ça coûte vingt sous.
Il raisonnait comme un philosophe, ce vieux bandit.
Je lui ai donné de l’opium pour qu’il aille plus vite en paradis.
Je pense aussi aux musiciens des rues,
Au violoniste aveugle, au manchot qui tourne l’orgue de Barbarie,
À la chanteuse au chapeau de paille avec des roses de papier;
Je sais que ce sont eux qui chantent durant l’éternité.
Seigneur, faites-leur l’aumône, autre que de la lueur des becs de gaz,
Seigneur, faites-leur l’aumône de gros sous ici-bas.
Seigneur, quand vous mourûtes, le rideau se fendit,
Ce que l’on vit derrière, personne ne l’a dit.
La rue est dans la nuit comme une déchirure,
Pleine d’or et de sang, de feu et d’épluchures.
Ceux que vous aviez chassés du temple avec votre fouet,
Flagellent les passants d’une poignée de méfaits.
L’Étoile qui disparut alors du tabernacle,
Brûle sur les murs dans la lumière crue des spectacles.
Seigneur, la Banque illuminée est comme un coffre-fort,
Où s’est coagulé le Sang de votre mort.
Les rues se font désertes et deviennent plus noires.
Je chancelle comme un homme ivre sur les trottoirs.
J’ai peur des grands pans d’ombre que les maisons projettent.
J’ai peur. Quelqu’un me suit. Je n’ose tourner la tête.
Un pas clopin-clopant saute de plus en plus près.
J’ai peur. J’ai le vertige. Et je m’arrête exprès.
Un effroyable drôle m’a jeté un regard
Aigu, puis a passé, mauvais, comme un poignard.
Seigneur, rien n’a changé depuis que vous n’êtes plus Roi.
Le Mal s’est fait une béquille de votre Croix.
Je descends les mauvaises marches d’un café
Et me voici, assis, devant un verre de thé.
Je suis chez des Chinois, qui comme avec le dos
Sourient, se penchent et sont polis comme des magots.
La boutique est petite, badigeonnée de rouge
Et de curieux chromos sont encadrés dans du bambou.
Ho-Kousaï a peint les cent aspects d’une montagne.
Que serait votre Face peinte par un Chinois ?
Cette dernière idée, Seigneur, m’a d’abord fait sourire.
Je vous voyais en raccourci dans votre martyre.
Mais le peintre, pourtant, aurait peint votre tourment
Avec plus de cruauté que nos peintres d’Occident.
Des lames contournées auraient scié vos chairs,
Des pinces et des peignes auraient strié vos nerfs,
On vous aurait passé le col dans un carcan,
On vous aurait arraché les ongles et les dents,
D’immenses dragons noirs se seraient jetés sur Vous,
Et vous auraient soufflé des flammes dans le cou,
On vous aurait arraché la langue et les yeux,
On vous aurait empalé sur un pieu.
Ainsi, Seigneur, vous auriez souffert toute l’infamie,
Car il n’y a pas de plus cruelle posture.
Ensuite, on vous aurait forjeté aux pourceaux
Qui vous auraient rongé le ventre et les boyaux.
Je suis seul à présent, les autres sont sortis,
Je me suis étendu sur un banc contre le mur.
J’aurais voulu entrer, Seigneur, dans une église;
Mais il n’y a pas de cloches, Seigneur, dans cette ville.
Je pense aux cloches tues: — où sont les cloches anciennes?
Où sont les litanies et les douces antiennes?
Où sont les longs offices et où les beaux cantiques?
Où sont les liturgies et les musiques?
Où sont tes fiers prélats, Seigneur, où tes nonnains?
Où l’aube blanche, l’amict des Saintes et des Saints?
La joie du Paradis se noie dans la poussière,
Les feux mystiques ne rutilent plus dans les verrières.
L’aube tarde à venir, et dans le bouge étroit
Des ombres crucifiées agonisent aux parois.
C’est comme un Golgotha de nuit dans un miroir
Que l’on voit trembloter en rouge sur du noir.
La fumée, sous la lampe, est comme un linge déteint
Qui tourne, entortillé, tout autour de vos reins.
Par au-dessus, la lampe pâle est suspendue,
Comme votre Tête, triste et morte et exsangue.
Des reflets insolites palpitent sur les vitres…
J’ai peur, — et je suis triste, Seigneur, d’être si triste.
« Dic nobis, Maria, quid vidisti in via? »
– La lumière frissonner, humble dans le matin.
« Dic nobis, Maria, quid vidisti in via? »
– Des blancheurs éperdues palpiter comme des mains.
« Dic nobis, Maria, quid vidisti in via? »
– L’augure du printemps tressaillir dans mon sein.
Seigneur, l’aube a glissé froide comme un suaire
Et a mis tout à nu les gratte-ciel dans les airs.
Déjà un bruit immense retentit sur la ville.
Déjà les trains bondissent, grondent et défilent.
Les métropolitains roulent et tonnent sous terre.
Les ponts sont secoués par les chemins de fer.
La cité tremble. Des cris, du feu et des fumées,
Des sirènes à vapeur rauques comme des huées.
Une foule enfiévrée par les sueurs de l’or
Se bouscule et s’engouffre dans de longs corridors.
Trouble, dans le fouillis empanaché des toits,
Le soleil, c’est votre Face souillée par les crachats.
Seigneur, je rentre fatigué, seul et très morne…
Ma chambre est nue comme un tombeau…
Seigneur, je suis tout seul et j’ai la fièvre…
Mon lit est froid comme un cercueil…
Seigneur, je ferme les yeux et je claque des dents…
Je suis trop seul. J’ai froid. Je vous appelle…
Cent mille toupies tournoient devant mes yeux…
Non, cent mille femmes… Non, cent mille violoncelles…
Je pense, Seigneur, à mes heures malheureuses…
Je pense, Seigneur, à mes heures en allées…
Je ne pense plus à vous. Je ne pense plus à vous.
New York, avril 1912
catalinafrancoblog 