Joachim Werneburg, ”Capul lui Parmenide – Der Kopf des Parmenides”

1

Veșnic pe mare, ajung în sfârșit în portul Elea,

Pe negustori i-am plătit. Fiindcă acasă era războiul.

Dacă nu aflu aici un loc unde să stau, atunci mă voi zdrobi.

Vă meritați exilatul, până acuma numai la voi v-ați gândit.

Stau singur aici – în fața vieților voastre de comedie,

Nimic, pentru voi, nu mai este sacru, eu însumi iau în serios

Ce-o fi gândit despre mine strămoșul, și vă înspăimântă, proștilor.

Când se învârte ulciorul de vin, asta de-a dreptul mă întristează.

Dacă nici voi n-o să știți literele de pe străvechile cărămizi,

Atunci ca mine sunteți și voi, eu necunoscându-vă scrisul,

Spre-a-mi grava semnele. Iar cărămida îmi amintește

De vatra părintească în flăcări, și jefuită de lupul lacom.

Cu bucurie am să dezgrop punga cu bani grecești,

Mă bucur că i-am găsit, astfel mâncarea am s-o plătesc.

Întipăriți în metal – iată vulturul, leul și rața – oare

Încă mai au valoare ouăle? N-aș vrea să cheltui banii.

-traducere de Catalina Franco-

_________________________________

1

Ewig auf dem Meer, erreich ich den Hafen von Elea,

Schleuser hab ich bezahlt. Denn in der Heimat ist Krieg.

Finde ich hier keine Bleibe, dann sprenge ich mich auseinander.

Habt euren Flüchtling verdient, dachtet bisher nur an euch.

Einsam steh ich – vor eurem komödiantischen Leben,

Nichts ist mehr heilig für euch, nehme ich selber doch ernst,

Was mir der Vorfahr bedacht, und macht es euch Narren auch bange.

Gehen die Weinkrüge um, werde ich traurig dabei.

Wußtet ihr nicht, die Buchstaben auf uralten Ziegeln,

Geht es doch euch wie mir, der sie nicht kennt, eure Schrift,

Präge die Zeichen mir ein. Woran nur erinnert der Backstein,

Flammendes Elternhaus, Raub eines gierigen Wolfs.

Grub ich glücklich aus, den Beutel mit griechischen Münzen,

Freute mich über den Fund, könnt ich das Essen bezahln.

Auf das Metall geprägt, der Adler, der Löwe, die Ente,

Werde das Geld nicht los. Löhnt ihr mit Eiern denn noch?