Cesare Pavese, ”Vară – Estate”

Reapăruse femeia cu ochii întredeschiși,

cu trupul pârguit, plimbându-se pe stradă.

Se uita drept în față, mâna întinzându-și

în nemișcarea străzii. Reapăruse totul.

În nemișcarea luminii zilei departe

memoria fu sfâșiată. Femeia își ridicase

fruntea ei clară, reapăruse privirea

ei de atunci. Mâna ei încordată, precum

și neliniștea strânsă erau ca și-atunci.

Totul recăpătase culoare și viață

în privirea ei vie, în gura-i întredeschisă.

Adevărul îndepărtatelor zile se întorsese,

în nemișcarea imensă a verii veniră

deodată blânde adieri și culori în privirea

din ochii aceia supuși. Se întorsese neliniștea

pe care dulceața nici unor buze deschise

n-o poate alina. Se adunase rece un cer imobil

în ochii aceia.

În acel calm, amintirea

blândei lumini a timpului era ca un supus

muribund, era o fereastră deja, în ceață, pierită.

Iar amintirea era sfâșiată. Neliniștea încordată

a mâinii ușoare reaprinsese culorile,

și vara și căldura sub cerul viu.

Dar gura întredeschisă, privirea aplecată

nu au dat viață decât unei inumane și grele tăceri.

-traducere de Catalina Franco-

_________________________

È riapparsa la donna dagli occhi socchiusi

e dal corpo raccolto, camminando per strada.

Ha guardato diritto tendendo la mano,

nell’immobile strada. Ogni cosa è riemersa.

Nell’ímmobile luce dei giorno lontano

s’è spezzato il ricordo. La donna ha rialzato

la sua semplice fronte, e lo sguardo d’allora

è riapparso. La mano si è tesa alla mano

e la stretta angosciosa era quella d’allora.

Ogni cosa ha ripreso i colori e la vita

allo sguardo raccolto, alla bocca socchiusa.

È tornata l’angoscia dei giorni lontani

quando tutta un’immobile estate improvvisa

di colori e tepori emergeva, agli sguardi

di quegli occhi sommessi. È tornata l’angoscia

che nessuna dolcezza di labbra dischiuse

può lenire. Un immobile cielo s’accoglie

freddamente, in quegli occhi.

Fra calmo il ricordo

alla luce sommessa dei tempo, era un docile

moribondo cui già la finestra s’annebbia e scompare.

Si è spezzato il ricordo. La stretta angosciosa

della mano leggera ha riacceso i colori

e l’estate e i tepori sotto il viviclo cielo.

Ma la bocca socchiusa e gli sguardi sommessi

non dan vita che a un duro inumano silenzio.