Antonia Pozzi, ”Străzile – Le strade”

Sunt obișnuită

să colind străzile

singură.

Atunci, toți copiii,

care n-au pâine destulă

strigă în mine,

se învârt în juru-mi

cu părul lor pal

în seară

când se aprind

cele dintâi felinare.

Atunci, pe praguri se-opresc

fapturi obosite,

oameni sărmani cu biete priviri –

pare cum că pământul

îi scoate din pântecul lui,

pare că și ei sunt pe cale să strige

aidoma copiilor

abia născuți.

Atunci, din clopotnițe,

în negură pierdute,

cad dangăte lin

cautând

inima celor ce umblă singuri

ca niște frunze ușoare –

plutind către pântecul

întunecatului râu –

-traducere de Catalina Franco-

______________________________

Io sono avvezza

a camminare sola per le strade.

Allora tutti i bambini

che non hanno abbastanza pane

gridano dentro di me,

girano intorno

ai primi fanali che s’accendono

con i loro capelli pallidi

nella sera.

Allora sulle soglie

si fermano stanchi esseri,

uomini con occhi di poveri –

e pare che la terra

li espella dal suo grembo,

che anch’essi siano per gridare

come bambini che stanno

nascendo.

Allora dai campanili, perduti

nella foschia,

cadono lenti rintocchi, cercano

il cuore di chi va solo

come leggere foglie – in volo

verso il grembo

di un cupo fiume –