Philippe Jaccottet, „Spune asta din nou… – Dis encore cela… ”

Spune asta din nou cu răbdare, și mai cu răbdare
ori cu furie, dar iarăși spune-o
spre provocarea călăilor, spune-o, încearcă,
chiar și sub juvățul timpului.
Încă mai sper că ultimul strigăt,
înainte de a cădea, al fugarului să fie astfel,
încât neauzit, fiind slab, zadarnic,
să scape, dacă nu el, măcar gâtul lui,
din spațiul acel unde glonțul morții nu se abate nicicând,
și de altă ureche, și nu de pământul mare deschis
sa fie primit, mai sus, și nu prea sus,
altunde, și nici măcar altunde: poate
sa fie primit mai jos, ca apa
ce se-adâncește în praful grădinii,
ca sângele care se împrăștie, dus
în necunoscut.
Pentru toți osândiții fără de nume, ultima șansă:
să o aibă, însă nu dincolo de coline
ori dincolo de nori, și nu deasupra de ceruri,
nici în clarii ochi minunați, și nici ascunsă
între sânii goi, ci cumva nu știu cum aici
amestecată cu lumea pe care-o străbatem,
să o aibă, pătrunsă-n fărâmele cele mai mici,
în ceea ce vocea nu poate numi, în ceea ce
nu-i măsurat de nimic, astfel încât din nou
și din nou să putem să iubim lumina
ori doar măcar s-o înțelegem,
ori pur și simplu, din nou, să vedem lumina,
pe ea,
cum o primește pământul,
și nu numai doar în urmele ei de cenușă.

-traducere de Catalina Franco-
____________________________
Dis encore cela patiemment, plus patiemment
ou avec fureur, mais dis encore,
en défi aux bourreaux, dis cela, essaie,
sous l’étrivière du temps.
Espère encore que le dernier cri
du fuyard avant de s’abattre soit tel,
n’étant pas entendu, étant faible, inutile,
qu’il échappe, au moins lui sinon sa nuque,
à l’espace où la balle de la mort ne dévie jamais,
et par une autre oreille que la terre grande ouverte
soit recueilli, plus haut, non pas plus haut,
ailleurs, pas même ailleurs : soit recueilli
peut-être plus bas, comme une eau
qui s’enfonce dans la poussière du jardin,
comme le sang qui se disperse, fourvoyé,
dans l’inconnu.
Dernière chance pour toute victime sans nom :
qu’il y ait, non pas au-delà des collines
ou des nuages, non pas au-dessus du ciel
ni derrière les beaux yeux clairs, ni caché
dans les seins nus, mais on ne sait comment
mêlé au monde que nous traversons,
qu’il y ait, imprégnant ses moindres parcelles,
de cela que la voix ne peut nommer, de cela
que rien ne mesure, afin qu’encore
il soit possible d’aimer la lumière
ou seulement de la comprendre,
ou simplement, encore, de la voir
elle, comme la terre recueille,
et non pas rien que sa trace de cendre.
**
din ”În lumina iernii – A la lumière d’hiver”