Margaret Atwood, ”Sus – Up”


Iar te trezești plin de groază.
Pare a nu fi vreun motiv pentru asta.
Lumina dimineții se strecoară prin geam
o dată cu ciripitul păsărilor,
nu, nu te poți da jos din pat.
E ceva cu cearșaful mototolit
care atârnă ca niște frunze
în junglă, papucii moi
își desfac, pentru picioarele tale, fălcile roz
micul dejun invizibil – mai e ceva
prin frigider, însă nu îndrăznești
să-l deschizi – oricum nu vei mânca.
Ce te oprește? Viitorul. Timpul viitor,
imens ca firmamentul.
S-ar putea să te pierzi în el.
Nu. Nu e atât de simplu.
Trecutul, și greutatea lui
cu întâmplările-i înecate și care te apasă
ca apa de mare, ca gelatina
umplându-ți plămânii în loc de aer.
Uită de toate astea, hai să ne ridicăm.
Încearcă să îți miști brațul.
Încearcă să îți miști capul.
Prefă-te că arde casa,
că ori alergi ori ai să pieri în flăcări.
Nu, asta chiar n-are rost.
N-a mers niciodată.
De unde vine ecoul? acela,
nu cel uriaș ce te înconjură,
cel tăcut ca faldurile
de la perdelele galbene, acela
mut precum vioiul vas
mexican cu încărcătura sa
de flori mumificate?
(Tu ai ales culori pline de soare,,
nu tonuri seci de umbră.
Dumnezeu știe c-ai încercat).
Acuma iată ceva mai bun:
te afli pe patul morții.
Mai ai de trăit o oră.
De cine anume ai avea nevoie
după atâția ani ca să ierți?

-traducere de Catalina Franco-
_______________________________
You wake up filled with dread.
There seems no reason for it.
Morning light sifts through the window,
there is birdsong,
you can’t get out of bed.
It’s something about the crumpled sheets
hanging over the edge like jungle
foliage, the terry slippers gaping
their dark pink mouths for your feet,
the unseen breakfast–some of it
in the refrigerator you do not dare
to open–you will not dare to eat.
What prevents you? The future. The future tense,
immense as outer space.
You could get lost there.
No. Nothing so simple. The past, its density
and drowned events pressing you down,
like sea water, like gelatin
filling your lungs instead of air.
Forget all that and let’s get up.
Try moving your arm.
Try moving your head.
Pretend the house is on fire
and you must run or burn.
No, that one’s useless.
It’s never worked before.
Where is it coming form, this echo,
this huge No that surrounds you,
silent as the folds of the yellow
curtains, mute as the cheerful
Mexican bowl with its cargo
of mummified flowers?
(You chose the colours of the sun,
not the dried neutrals of shadow.
God knows you’ve tried.)
Now here’s a good one:
you’re lying on your deathbed.
You have one hour to live.
Who is it, exactly, you have needed
all these years to forgive?