Czesław Miłosz, ,,Cântarea unui biet om – Pieśń obywatela”

Piatra-n adâncuri vedea cum seacă oceanul,
Cum milioane albe de pești se zbat agonic –
Eu, un biet om, văd furnicare albe de oameni goi,
Și fără libertate. Văd crabul care mănâncă din trupul lor.
Eu văd căderea și ruinarea neamurilor,
Fuga regilor și împăraților, și puterea tiranilor.
Și acuma pot să spun, în acest ceas,
Că trăiesc, deși totul moare,
Că, așa cum spune Scriptura,
Un câine viu e mai bun decât un leu mort.
Eu, un biet om, cu ochii strânși, stând pe un scaun rece,
Suspin și mă gândesc la cerul acela cu stele,
La spații non-euclidiene, la amibe în devenire,
Și la movilele înalte ale termitelor.
În timp ce merg adorm, și adormit sunt treaz,
Fug ca un urmărit și plin de nădușeală,
Prin piețele orașului cu luminile-i aurorale,
Pe sub marmura în ruină a unor portaluri sparte,
Eu fac schimb de vodcă și aur.
S-a întâmplat să fiu totuși de mai multe ori aproape,
S-ajung la inima de metal, la duhul pământului, focului, apei,
Și necunoscutul să își dezvăluie chipul
Cum liniștea nopții se-arată-n oglinda pârâului.
Am fost întâmpinat de grădini cu frunze de aramă,
Care se sting când le prinzi.
Și aproape, chiar dincolo de ferestre, să văd sera lumilor,
Unde fluturul și păianjenul sunt aidoma cu planetele,
Unde precum Saturn strălucește rătăcitorul atom,
Iar secerătorii ridică la gură ulciorul rece
În vara arzătoare.
Eu asta mi-am dorit, nimic altceva. La bătrânețe
Să stau ca bătrânul Goethe cu fața spre pământ,
Să-l recunosc, să-l îngădui
Cu truda, nălțată
Precum o stâncă-n pădure deasupra râului
Luminilor schimbătoare și-al trecătoarelor umbre.
Eu asta mi-am dorit, nimic altceva. Și-atunci
A cui e vina? Și cine mi-a luat
Tinerețea și mai apoi și vârsta matură,
Și la ce bună spaima
Celor mai buni ani ai mei? A cui,
A cui, Doamne, e vina, a cui, o, Doamne?
Și să mă pot doar gândi la cerul înstelat
Și la movilele înalte ale termitelor.

-traducere de Catalina Franco-
______________________________

Kamień z dna, który widział wysychanie mórz
I milion białych ryb skaczących w męczarni —
Ja, biedny człowiek, widzę mrowie białych obnażonych ludów
Bez wolności. Kraba widzę, który ich ciałem się karmi.
Widziałem upadek państw i zgubę narodów,
Ucieczkę królów i cesarzy, potęgę tyranów.
Mogę powiedzieć teraz, w tej godzinie,
śe jednak — jestem, chociażwszystko ginie,
śe lepszy jest pies żniźli zdechły lew,
Jak mówi Pismo.
Ja, biedny człowiek, siedząc na zimnym krześle, z przyciśniętymi oczami,
Wzdycham i myślę o gwiaździstym niebie,
O nieeuklidesowej przestrzeni, o pączkującej amebie,
O wysokich kopcach termitów.
Kiedy chodzę, jestem we śnie, gdy zasnę, przydarza się jawa,
Biegnę goniony i oblany potem,
Na placach miast, które zorza unosi jaskrawa,
Pod marmurowym szczątkiem roztrzaskanych bram
Handluję wódką i złotem.
A przecie byłem już nieraz tak blisko,
Sięgałem w serce metalu, w ducha ziemi i ognia, i wody,
I niewiadome odsłaniało twarz,
Jak odsłania się noc spokojna w strumieniu odbita.
I witały mnie lustrzane, miedzianolistne ogrody,
Które gasną, kiedy się je chwyta.
I blisko, tuż za oknem, oranżeria światów,
Gdzie mały chrabąszcz i pająk są równe planecie,
Gdzie jak Saturn rozjarza się wędrowny atom,
A tuż obok żeńcy podnoszą do ust zimny dzban
W upalnym lecie.
Tego chciałem i więcej niczego. W starości
Jak stary Goethe stanąć przed obliczem ziemi
I rozpoznać ją, i pogodzić ją
Z dziełem, wzniesionym jak leśna forteca
Nad rzeką zmiennych świateł i nietrwałych cieni.
Tego chciałem i więcej niczego. Więc któż
Winien? Kto sprawił, że mi odebrano
Młodość i wiek dojrzały, że mi zaprawiono
Moje najlepsze lata przerażeniem? Któż,
Ach któż jest winien, kto winien, o Boże?
I myśleć mogę tylko o gwiaździstym niebie,
O wysokich kopcach termitów.