Antonia Pozzi, ,,Presentimentul seninului – Presentienti di azzurro”

În dimineața asta
am rămas multă vreme la geam
ca să mă uit la cer:
nu era nici un văl
de ceață, ci doar, hotărâtă, o pânză cenușie.
Norii înguști
păreau tăiați
și parcă se înfășurau
unul pe altul ca într-o gumă;
cărnoasă, limpede..
Și m-am gândit:
ca să m-arunc acolo cu capul înainte,
în zbor, de-a dreptul,
nu trebuia să mă pierd
pe drumuri întortocheate,
prin ceața fumurie,
ci doar ar fi trebuit
să o fac
imediat, și din altă parte,
într-un albastru proaspăt, puternic.
Și, calm, unduitor, să mă fi întors
mai apoi
geloasă și grijulie, și să-mi ating ușor
înrouratul meu suflet.

-traducere de Catalina Franco-
_______________________________
Stamattina
sono rimasta tanto alla finestra
a riguardare il cielo:
non c’era nessun velo
di nebbia, ma una decisa tela grigiolina.
Le nuvole parevan ritagliate
ed ingommate
l’une sull’altre, strette;
carnose, a sfumature nette.
E mi sembrava
che a saettar là dentro a capofitto
con un bel volo dritto
non mi sarei dovuta sperdere
per strade sinuose
in nebulosità fumose,
ma che sarei dovuta riuscire
dall’altra parte, immediatamente,
in un azzurro fresco, veemente.
E poi me ne sarei tornata
con calma strascicata
palpeggiandomi guardinga e gelosa
l’anima rugiadosa.