Alain Bosquet,”La douleur d’etre – Durerea de-a fi ”

În vijelie

plopul se zbate: o să-și ia zborul?

Zidul nu vrea zid să mai fie,

așa că se prăbușește

pe margine de fluviu.

Amurgul are păreri de rău uneori:

nu merită ziua un alt noroc,

vreun alt privilegiu?

Sub streșini, motanul prea negru

rămâne pe gânduri,

în viața lui de-a doua

ar vrea să fie un câine roz

printre onixuri și catifele.

Numai ceața și-aproba soarta,

când copacului ii întunecă

cerul și zarea.

Eu împrumut peisajului

durerea mea de a fi.

-traducere de Catalina Franco-

__________________________________

Le peuplier s’agite

sous la tempete : va-t-il s’envoler ?

Le mur ne veut pas etre mur,

c’est pourquoi il s’effondre

au bord du fleuve.

Parfois le crépuscule a des remords :

le jour mérite-t-il une autre chance,

un autre privilege ?

Dans sa gouttiere un chat tres gris

s’efforce de penser :

en sa seconde vie

il serait un chien rose,

parmi l’onyx et le velours.

Seul le brouillard approuve son destin,

quand il efface l’arbre,

l’azur et l’horizon.

Je prete au paysage

ma douleur d’etre.