Rafael Alberti, ”Trei amintiri din cer – Tres recuerdos del cielo”

Omagiu lui Gustavo Adolfo Bécquer
PROLOG

Nici trandafir, nici arhanghel n-aveau zi de naștere.
Totul era înainte de muget și plânset.
Când lumina nu știa încă
dacă marea s-ar naște băiat sau fată.
Când vântul visa la coame ca să le pieptene
și la garoafe focul și la obraji să-i aprindă
și apa la buze închise de unde să beie.
Tot, înainte de trup de nume de timp.

Așadar, mi-amintesc că, odată, pe cer …
PRIMA AMINTIRE
„… un crin secerat …”
G. A. Bécquer

Umbla resemnat ca un crin ce gândește
ca o pasăre care ar ști c-ar fi să se nască.
Privind fără de-a se vedea la o lună făcând din visul său o oglindă,
la o tăcere de nea ridicându-i pașii.
La o tăcere apropiată
Era înainte de harpă, de ploaie și de cuvinte.
Și nu știa
Învățăcel alb al aerului
în freamăt de stele, de pom, de floare
Tulpină-i era centura sa verde.
Cu stelele mele
ce, neștiutoare de toate,
l-au înecat în două oceane
în ochi ca să-i sape două lagune.

Și-mi amintesc …

Nimica mai mult: doar moartea și dispariția.

A DOUA AMINTIRE „… rumori de săruturi, zvonuri de aripi …”
G. A. Bécquer

Chiar și mai înainte,
cu mult înainte de rebeliunea umbrelor,
și ca penele arzătoare să fi căzut în lume
și când o pasăre ar fi putut muri pentru un crin.
Înainte, înainte să mă întrebi
numărul și locul trupului meu.
Cu mult înaintea trupului.
În epoca sufletului.
Când, în fruntea neîncoronată a cerului, tu deschideai
prima dinastie a visului.
Când, în neant contemplându-mă,
cuvântul dintâi inventai.

Așadar, întâlnirea noastră.

A TREIA AMINTIRE
„… în spatele evantaiului penelor aurii …”

Celestele valsuri încă nu se căsătoriseră
cu iasomie și cu zăpadă,
nici vântul nu reflecta la posibila muzică a pletelor tale,
nici regele nu hotăra ca violeta să fie îngropată într-o carte.
Nu.
Era pe vremea când rândunica călătorea
fără inițialele noastre în cioc.
În care iedera și, senine, clopotele
fără terase piereau, și fără stele.
Vremea
la care pe umărul unei păsări nu se afla nici o floare care să-și sprijine capul.

Așadar, în spatele evantaiului tău, prima noastră lună.

-traducere de Catalina Franco-
_________________________________

Homenaje a Gustavo Adolfo Bécquer

PRÓLOGO

No habían cumplido años ni la rosa ni el arcángel.
Todo, anterior al balido y al llanto.
Cuando la luz ingboraba todavía
si el mar nacería niño o niña.
Cuando el viento soñaba melenas que peinar
y claveles el fuego que encender y melijjas
y el agua unos labios parados donde beber.
Todo, anterior al cuerpo, al hombre y al tiempo.

Entonces, yo recuerdo que una vez, en el cielo…
PRIMER RECUERDO
«… una azucena tronchada… »
G. A. Bécquer

Paseaba con un dejo de azucena que piensa
casi de pájaro que sabe ha de nacer
Mirándose sin verse a una luna que le hacía es espejo el sueño
y a un silencio de nieve que le elevaba los pies
A un silencio asomada
Era anterior al arpa, a la lluvia y a las palabras.
No sabía
Blanca alumna del aire
temblaba con las estrellas, con la flor y con los árboles
Su tallo, su verde talle
Con las estrellas mías
que, ignorantes de todo
por cavar lagunas en sus ojos
la ahogaron en dos mares

Y recuerdo…

Nada más…muerta, alejarse.
SEGUNDO RECUERDO
«… rumor de besos y batir de alas…»
G. A. Bécquer

También antes,
mucho antes de la rebelión de las sombras
de que al mundo cayeran plumas incendiadas
y un pájaro pudiera ser muerto por un lirio.
Antes, antes de que tu me preguntaras
el numero y el sitio de mi cuerpo.
En la época del alma.
Cuando tú abriste la frente sin corona, del cielo,
la primera dinastía del sueño.
Cuando tú, al mirarme en la nada,
inventaste la primera palabra.

Entonces, nuestro encuentro.
TERCER RECUERDO
«… detrás del abanico de plumas de oro…»
G. A. Bécquer

Aún los valses del cielo no habían desposado al jazmín y la nieve,
ni los aires pensando en la posible música de tus cabellos,
ni decretado el rey que la violeta se enterara en un libro.
No.
Era la era en la que la golondrina viajaba
sin nuestras iniciales en el pico.
En que las campanillas y las enredaderas
morían sin balcones que escalar y estrellas.
La era
en que al hombre de un ave no había flor que apoyara la cabeza.
Entonces, detrás de tu abanico, nuestra luna primera.