Fernando Pessoa,”Îmi amintesc bine privirea-i. – Lembro-me bem do seu olhar.”

Îmi amintesc bine privirea-i
Încă îmi mai străbate sufletul,
Ca o dâră de foc în noapte;
Îmi amintesc bine privirea-i
Iar restul, o, restul
N-a fost decât simulacru de viață.
Ieri m-am plimbat pe străzi ca oricare,
Fără griji m-am uitat la vitrinele magazinelor
N-am găsit prieteni cu care să stau de vorbă
Dintr-o dată, m-a cuprins o tristețe
O tristețe de moarte, eram atât de trist
Încât gândii că n-aș mai putea să trăiesc încă-o zi
Nu pentru că aș fi murit sau m-aș fi ucis
Ci doar fiindcă mi-ar fi fost imposibil o alta să mai trăiesc și atât.
Fumez, visez zăcând în fotoliu;
Mă doare să știu că trăiesc într-o stare stânjenitoare.
Trebuie să existe insule acolo, în părțile sudului
Unde viața e mai plăcută
Unde viața nu costă atâta gândire
Unde să stai cu ochii închiși și să te mângâie soarele,
Să te poți trezi fără gândul la îndatoriri sociale,
În acea zi a lunii sau săptămânii care e azi.
Adăpostesc în pieptu-mi ca pe-un dușman pe care mă tem să nu-l supăr,
O inimă excesiv de spontană
Ce simte tot ce visez de parcă ar fi real
Și care acompaniază bătând din picior melodii de gândul meu cântate
Cântece triste ca străzile înghesuite când plouă.

-traducere de Catalina Franco-
_________________________
Lembro-me bem do seu olhar.
Ele atravessa ainda a minha alma,
Como um risco de fogo na noite.
Lembro-me bem do seu olhar. O resto…
Sim o resto parece-se apenas com a vida.
Ontem, passei nas ruas como qualquer pessoa.
Olhei para as montras despreocupadamente
E não encontrei amigos com quem falar.
De repente vi que estava triste, mortalmente triste,
Tão triste que me pareceu que me seria impossível
Viver amanhã, não porque morresse ou me matasse,
Mas porque seria impossível viver amanhã e mais nada.
Fumo, sonho, recostado na poltrona. Dói-me viver como uma posição incómoda.
Deve haver ilhas lá para o sul das coisas
Onde sofrer seja uma coisa mais suave,
Onde viver custe menos ao pensamento,
E onde a gente possa fechar os olhos e adormecer ao sol
E acordar sem ter que pensar em responsabilidades sociais
Nem no dia do mês ou da semana que é hoje.
Abrigo no peito, como a um inimigo que temo ofender
Um coração exageradamente espontâneo,
Que sente tudo o que eu sonho como se fosse real,
Que bate com o pé a melodia das canções que o meu pensamento canta,
Canções tristes, como as ruas estreitas quando chove.