Fiindcă suntem in April! Iar „Aprilie e luna cea mai cruda.”

__________________________

Daniele Gigli, ,,De ce „aprilie este cea mai crudă lună”?

„Aprilie este cea mai crudă lună”, deoarece conține și hrănește o dorință nebună, nebună și neașteptată de a trăi. Însă doar întâlnirea cu un ,,al treilea ” ne oferă posibilitatea de a înfăptui, de a construi.

„Aprilie este cea mai crudă lună”, știm cu toții, chiar și pietrele o știu, începând cel puțin din acel octombrie 1922 în care Eliot a publicat versiunea definitivă a ,,Pământului pustiit”.

„Aprilie este luna cea mai crudă” pentru că „generează / liliac din pământul mort, amestecă / amintirea și dorința, mișcă / rădăcinile moi cu o ploaie”. Crud pentru că nu-i place iarna, iarna aceea care „ne-a ținut de cald, acoperind / pământul cu neaua uitării, hrănind / cu viață crudă tuberculii uscați”. Nu, aprilie-i crud nu pentru că nu are zăpada uitării, ci fiindcă vine cu o dorință nebună, nebună și neașteptată de a trăi.

Și, cu cât simți mai mult viața, propria ta natură, spunea Sfântul Toma, cu atât simți mai mult mirosul înspăimântător al morții. Un miros atât de acru, atât de înțepător și pătrunzător, încât – fără rădăcini reale de care să se agațe – te paralizează, te face să bâjbâi pe țărmurile opuse ale agitației neliniștitoare și ale disperatei inacțiuni. Făpturile ,,Pământului pustiit” arată toate această ambivalență, precum naratorul primului cânt, care se întreabă de ce rădăcini ne putem agăța printre dărâmăturile pe care le trăim: «Ce rădăcini se agață, ce crengi cresc / pe acest moloz? Fiu al omului, / nu poți nici să spui și nici să-ți imaginezi că nu cunoști decât / o grămadă de imagini pustii”. O grămadă de imagini fără legătură: „Eu pot lega / Nimic cu nimic”; care, cu cât se acumulează mai mult, cu atât scot la iveală sudoarea sidefată pe gât, acea teroare care ne ia când, într-o secundă de odihnă, ne asaltează fiorul prostiei, teroarea fără obiect a lipsei de sens: „(Vino la umbra acestei stânci roșii / și-ți voi mai arăta ceva / din umbra ce dimineața se târăște în spatele tău / sau din umbra care se înalță spre tine seara: / Îți voi arăta groaza într-o mână de praf ».

Sunt figuri ale irealității, ale unei lumi pe care o simțim și dupa care tânjim ca fiind reală și materială, dar pe care deseori ne trezim trăind-o ca și cum ar fi în schimb lipsită de dovezi, lipsită de convingeri care sa ne oblige, care sa ne lege: „Oraș ireal/ sub ceața maronie a unor zori de iarnă / peste podul Londrei se scurgea o mulțime, atât de multi / încât n-aș fi crezut niciodată că o astfel de moarte i-a destrămat”.

Dar dacă figura lumii poate părea ireală, nesemnificativă, există motive insângerate – cu mult înaintea credinței: ,,Pământul pustiu” este scris de un Eliot încă necredincios – care strigă contrariul: luna aprilie-i crudă pentru că nu se comportă ca iarna, nu ne ajută să tăcem, ne obligă să ne uităm la ea și să privim împreună cu ea la teroarea că poate nu există răspuns. Iar dacă nu există răspuns, dar sângele strigă după el, sângele însuși îl va ispiti cât poate și cum știe, încercând adesea să recreeze iarna, să se adăpostească într-o ordine mai mult sau mai puțin liniștită, mai mult sau mai puțin învechită. , ca «Doamna» din al doilea cânt, prinsa de teroarea că lumea ei de aur se va prăbuși: «’Ce să fac acum? Ce voi face? / Voi fugi așa cum sunt, pe stradă / cu părul lăsat, așa. Ce vom face mâine? / Ce vom face vreodată?”».

Pe malul opus, dar de același semn, lăsându-se acționat mecanic prin trecerea clipelor, așa cum arată povestitorul vizionar Tiresias în episodul dactilografei și al funcționarului. Ea – care vine acasă la ora ceaiului și curăță masa încă murdară de dimineață; el – „unul de jos, pe care-l îmbracă încrederea în sine/ ca un cilindru pe un țăran îmbogățit” – care „emoționat și hotărât ataca ” cu „mâinile exploratorii”, mâini care „nu întâlnesc nicio apărare”, dar nici măcar nu sunt dorite, dacă este adevărat că la finalul actului sexual ea, rămasă singură după „sărutul paternalist” cu care el o salută, abia observă că totul s-a terminat, într-adevăr că s-a întâmplat ceva: „în oglindă/ abia observând că a plecat./ Creierul ei lasă să se formeze un gând doar pe jumătate: „Ei, asta e. Și să nu ne mai gândim la asta ”».

La momentul scrierii lui ,,The Waste Land” Eliot deja cunoaște teroarea despre care vorbește, prăbușirea constantă a oricărei încercări a rațiunii de a-și imagina o ordine definitivă – completă, perfectă – printre dărâmăturile prăfuite ale lumii. O vedea în inadecvarea studiilor sale filozofice, în inadecvarea intereselor sale pentru religiile răsăritene și probabil că deja simte – o va spune abia decenii mai târziu în ”Cvartete” – că „poezia nu este răspunsul”. Dar tocmai această scufundare în vid, în groază, în tremurul nervilor care par prinși în durerea fără obiect, este ceea ce îi permite să nu abdice. Și ce se va întâmpla cu rațiunea lui, cu viața lui, este prefigurat de ceea ce se întâmplă în această poezie. Pentru că, deodată, din mizerie, iese vocea lumii: atât de puternică, atât de adevărată, încât obligă personajele să ridice privirea.
Și este singular că se uită în sus doi pelerini, două personaje – bazate pe apariția de la Emaus – care, spre deosebire de toți ceilalți, nu sunt staționari, ci sunt pe drum și care, prin urmare, pot, trebuie să privească înainte și să intuiască, – puțin surprins puțin pierdut, – o altă prezență, o „a treia”: „Cine este al treilea care merge mereu lângă tine? / Dacă număr, suntem doar tu și eu împreună / dar când mă uit înainte la drumul alb / „este întotdeauna altcineva ce merge lângă tine”. Observarea celui de-al treilea le reda pelerinilor lumea și viața sub forma de întrebare. Așa că ne întrebăm ce este „acel sunet înalt în văzduh / murmur de plângere maternă” sau cine sunt acele „hoarde cu glugă care roiesc / prin câmpii nesfârșite, poticnindu-se pe pământul zdrobit”, până când vocea tunetului explodează la final, cu întrebarea supremă: „Datta: Dar ce am dat noi ? / Prietene, sânge ce zgudui inimi / îndrăzneala cumplită a unei clipe de abandon /pe care o era de prudenta n-o va putea retrage… / Pentru aceasta, numai din acest motiv am existat, / motiv pe care nu-l vom găsi în necroloagele noastre / sau pe pietrele funerare voalate de binefăcătorul păianjen / sau sub pecețile notarului slăbănog /in încăperile noastre goale”.
O clipă de părăsire, o singură clipă, observarea unui al treilea care să-l urmeze pentru a avea pace: „Damyata: barca a răspuns, / bucuroasă, la priceputa mână a velei și a vâslei / marea era liniștită, inima ta ar fi răspuns / bucuroasa, dacă ar fi fost chemata…”. Pământul pustiu, țara moartă, este în spatele nostru acum, nu mai este înainte. Dar întrebarea nu se oprește, dimpotrivă se ascute: „Voi putea în sfârșit să-mi pun pământurile în ordine?”. Și, dacă reușim, cum? Astfel, în timp ce totul pare să se prăbușească din nou, în timp ce «Hyeronim a înnebunit din nou», tocmai în fărâme, in așchii, în molozul lumii, Eliot simte drumul: nu plânsul peste ruine, ci ruinele ca material dat și necesar pentru a construi, spre a ne scoate din groază, spre a întâlni – în sfârșit – pe acel „al treilea” care merge lângă noi, ca să nu-l urâm pe Aprilie. Pentru a putea ajunge, în sfârșit, prin acțiune, la pace, la shantih, acea „pace care întrece orice înțelegere” cu care Eliot închide poezia, lăsându-ne lui și nouă lumea ca rugăciune:

,,Cu aceste fărâme m-am ridicat pe ruine.
Acum eu te voi construi. Hyeronim a înnebunit din nou.
Datta. Dayadhvam. Damyata.
Shantih shantih shantih”

_______________________________
-traducere de Catalina Franco–