Andrea Zanzotto, „În spatele peisajului – Dietro il paesaggio”

Paște vântos, care la crucifixe te înalți
în toată paloarea ta disperată,
unde-i asprul preludiu al soarelui?
și Profeția vaga a trandafirului?
Dinspre grădini de marmur
iată cum mielul e biciuit
ca să pască în rara primăvară
să lumineze relele morților
Paște vântos, care rănile le ascuți
și mai tare și mai adânc.
De-i adevăr că am fost asuprit
în timpul acesta sterp
spre înălțarea zilei de mâine,
eu mi-am dorit atâta de mult
astă ghirlandă de vânt și sare
aste urcușuri care alină
trupul meu rănit de cristal;
am mâncat pâinea cea mai curată
febre ușoare fărâmă lumina
din toate văile Paștelui,
și subțiază vinul cel rece al urii;
al meu este neliniștitul
Ierusalim al zăpezilor reziduale,
pulberea se tot adună în
încăperi în cuști larg deschise
unde păsări imense clocesc
culori de ouă, cadouri trandafirii,
iar cerul și lumea-s altarul nevrednic
al unor proprii tăceri ușoare.
Răstignită e umbra în raza-i cea de pe urmă
gurile sunt numai sânge
numai zăpadă sunt inimile
mâinile sunt imagini
prea pline de seara
care în pieptul ei ascunde rana.

-traducere de Catalina Franco-
____________________________
Pasqua ventosa che sali ai crocifissi
con tutto il tuo pallore disperato,
dov’è il crudo preludio del sole?
e la rosa la vaga profezia?
Dagli orti di marmo
ecco l’agnello flagellato
a brucare scarsa primavera
e illumina i mali dei morti
pasqua ventosa che i mali fa più acuti
E se è vero che oppresso mi composero
a questo tempo vuoto
per l’esaltazione del domani,
ho tanto desiderato
questa ghirlanda di vento e di sale
queste pendici che lenirono
il mio corpo ferita di cristallo;
ho consumato purissimo pane
Discrete febbri screpolano la luce
di tutte le pendici della pasqua,
svenano il vino gelido dell’odio;
è mia questa inquieta
gerusalemme di residue nevi,
il belletto s’accumula nelle
stanze nelle gabbie spalancate
dove grandi uccelli covarono
colori d’uova e di rosei regali,
e il cielo e il mondo è l’indegno sacrario
dei propri lievi silenzi.
Crocifissa ai raggi ultimi è l’ombra
le bocche non sono che sangue
i cuori non sono che neve
le mani sono immagini
inferme della sera
che miti vittime cela nel seno.