Întregul roman occidental oscilează între două idei limită. O, da, ”Absalom, Absalom”!

~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~

În același mod în care se afirmă (și cel puțin pentru această ocazie proprietatea frazei pe care o folosesc este doar o metaforă) că toată metafizica occidentală reproduce o mișcare constantă de pendul între conceptele de finalitate după Aristotel și după Spinoza, tot astfel cred că întreg romanul occidental oscilează între două idei limită: Don Quijote și oricare alta pe care nu îndrăznesc să o precizez pentru că nu știu care este. Uneori m-am gândit că extrema opusă este Le temps retrouvé și uneori înclin să cred că este Absalom, Absalom, dar din moment ce nu ajung niciodată la nici un fel de certitudine, prefer să las subiectul nestabilit și astfel continui să pompez apă din fântâna acelei îndoieli. Pe de altă parte, cu cât am mai multe îndoieli cu privire la natura uneia dintre extremele acelei mișcări, cu atât mai fermă este convingerea mea că opusul este ocupat de Don Quijote. Pentru un romancier conștient de poziția sa modestă într-un punct intermediar al acestei curse pendul, Don Quijote nu mai poate fi un model. Cine în acest moment încearcă să nu-l imite, ci să profite de oricare dintre descoperirile sale în beneficiul propriei artei narative, este pierdut. Nu va face altceva decât să alunece. Istoria și tradiția literară, averea imitatorilor săi – de la Sterne la Gogol, de la Dickens la Kafka – nu au făcut altceva decât să îndepărteze modelul până când acesta este de neatins, în același mod în care pletora de sfinți și devoții a făcut mai puțin imposibilă imitarea lui Hristos. Și, de parcă nu ar fi de ajuns, una este să-l imiți pe Don Quijote sau să profiți de numeroasele sale învățături și cu totul altceva să încerci să reproduci sau să repeți gestul lui Cervantes cu privire la invenția narativă.

Juan Benet, ,,Onda y corpúsculo en el Quijote”, 1979

***

O reflecție legată de ceea ce a spus recent Saer despre Don Quijote și, de asemenea, legată de tensiunea dintre roman și avangardă. Un fapt care a făcut ca romanul să fie văzut ca un gen popular este traducerea sa. Spre deosebire de poezie, narațiunea poate fi tradusă, iar acest lucru a fost văzut în unele cercuri ca un defect. Anumite tendințe din romanul contemporan care sunt propuse ca experiențe ale limbajului încearcă să conducă genul spre caracterul său intraductibil.

M-a frapat mereu că filologul german E.M. Curtius, în cartea sa „Literatura europeană și Evul Mediu latin”, a subliniat că ”traducere” – cuvântul care definește traducerea din latină în limbile vulgare – este la originea lui ”romance”, o versiune a unui roman în limba engleză, și a ”romanului”, numele în limba franceza al speciei. Cuvântul romance care desemnează specia derivă din tehnica traducerii (romanzar, enromancier) și face astfel aluzie la originea istorică a speciei, adică la tensiunea dintre limbile vernaculare și latină scrisă. Este ca și cum romanul s-ar fi născut strâns legat de traducere și de posibilitatea extinderii în diferite limbi. Și acea relație cu limbile vulgare definește romanul încă de la origine, mereu legat de lumea cotidiană și de cultura joasă.

Romanul este prima formă narativă care apare legată de traducere. Să ne amintim că romanul inițial, Don Quijote, este propus ca traducere din arabă, adică traducerea este încorporată în ficțiunea însăși. Scriitorul a descoperit manuscrisul arab pe o stradă din Toledo și caută pe cineva care să-l traducă și găsește un tânăr arab anonim a cărui versiune este cea citită. Cu alte cuvinte, ceea ce citim este o traducere în spaniolă a originalului în arabă scris de Cide Hamete Benengeli, un „autor arab și manchego” și cronicar „foarte curios și foarte punctual istoric în toate lucrurile”, care apare din capitolul IX până la sfârșitul părții a doua. „Ficțiunea în Europa vine de la arabi”, așa cum spune Norman Daniel (în ”Arabii și Europa Evului Mediu”) și acesta este unul dintre semnificațiile prezenței lui Cide Hamete Benengeli.

Dar în același timp tensiunea dintre roman și traducere este prezentă ca dispută în piață și apare competiția dintre tradiția locală și literatura mondială: „Sunt primul care am scris un roman în limba spaniolă; numeroasele romane care sunt tipărite în el sunt toate traduse din limbi străine și acestea sunt ale mele, nici imitate, nici furate”, spune Cervantes în Prologul Romanelor Exemplare. În același timp, Don Quijote a fost rapid tradus, adaptat și citit în întreaga lume.

Romanul este, așadar, primul gen cu adevărat internațional, primul gen născut pentru a fi citit în toate limbile și în toate versiunile, pentru a ajunge în toate locurile și la toți cititorii. De aceea am putea spune că primul roman este Don Quijote, unde traducerea este implicită, iar ultimul este Finnegans Wake, care aspiră să fie scris în toate limbile -deși sintaxa sa este engleză- și nu mai este un roman pentru că nu poate fi tradus.

Ricardo Piglia, ,,Por un relato futuro”

___________________________________________

apud Calle del Orco

___________________________________________

-traducere de Catalina Franco-