Jorge Debravo , ”Poemul iubirii de neocolit – Poesia dell’amore inevitabile – Poema de amor inevitable”

Mi-ai venit în suflet când fusese uitată:

ușile sfâșiate, scaunele în canal,

căzute perdelele, patul zdrobit,

tristețea îngrijită ca florile-n vază.

Cu mâinile tale mici de femeie harnică

ai pus la loc toate lucrurile:

privirea la locul ei, la locul lui trandafirul,

viața la locul ei, covorul la locul lui.

Ai spălat pereții c-o cârpă udată

în bucuria ta limpede, în dulceața ta proaspătă,

ai așezat radioul în locul potrivit

și-ai curățat odaia de sânge și de gunoi.

Ai comandat și cărțile care lipsesc

și cu privirea ta largă ai întins patul,

ai pornit sărmanele stinse lămpile

și-ai lustruit podeaua de lemn uzată.

Ai fost deodată imensă, amplă, puternică:

ai transpirat spălând uneltele vechi.

Aflaseși că moartea crescuse în sufletul meu,

și cu bucăți de oglinzi ai aruncat-o în livada.

-traducere de Catalina Franco-

________________________________

Tu arrivasti alla mia anima quando era dimenticata:

le porte divelte, le sedie nel canale,

le tende cadute, il letto sradicato,

la tristezza curata come un vaso di fiori.

Con le tue piccole mani di donna laboriosa

ponesti tutte le cose in fila:

lo sguardo al suo posto, al suo posto la rosa,

al suo posto la vita, al suo posto la stuoia.

Lavasti le pareti con uno straccio bagnato

nella tua chiara allegria, nella tua fresca dolcezza,

collocasti la radio nel luogo appropriato

e pulisti la stanza di sangue e spazzatura.

Ordinasti tutti i libri dispersi

e stendesti il letto nel tuo enorme sguardo,

accendesti le povere lampade spente

e lucidasti i pavimenti di legno consumato.

Fosti d’un tratto enorme, ampia, potente, forte:

sudasti grandi fatiche lavando arnesi vecchi.

Apprendesti che nella mia anima d’avanzo era la morte

e la tirasti all’orto con pezzi di specchio.

**

-traduz. di Tomaso Pieragnolo-

**

Tù llegaste a mi alma cuando estaba olvidada:

las puertas desprendidas, las sillas en reguero,

las cortinas caìdas, la cama descuajada,

la tristeza cuidada lo mismo que un florero.

Con tus manos pequeñas de mujer trabajosa

fuiste ponendo todas las cosas en hilera:

la mirada en su sitio, en su sitio la rosa

en su sitio la vida, en su sitio la estera.

Lavaste las paredes con un trapo mojado

en tu clara alegrìa, en tu fresca ternura,

colocaste la radio en el sitio apropriado

y limpiaste la alcoba de sangre y basura.

Acomodaste todos los libros dispersados

y tendiste la cama en tu enorme mirada

encendiste los pobres bombillos apagados

y enceraste sus pisos de madera gastadas.

Fuiste de pronto enorme, ancha, potente, fuerte:

sudaste altas fatigas lavando trastos viejos.

Supiste que en mi alma de sobra era la muerte

y la tiraste al huerto con pedazos de espejos.