Sensul vieții este absența oricărui sens (și – cu siguranță – acesta nu este un joc de cuvinte).

~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~

Yiannis Ritsos, ,,Crisòtemi”

(O după-amiază de sfârșit de vară liniștită, însorită. Câțiva nori rari. Un fel de murmur de început de toamnă. O tânără jurnalistă, trimisă în numele unui mare grup editorial, urcă pe dealul străvechi, mitic, străbate propileele nepăzite, sare peste grilajul de piatră și bate la ușa conacului pe jumătate în ruină. Simte în palmă căldura metalului. Însăși bătrâna coboară ca să deschidă. O însoțește într-o sală mare care miroase a praf, a trandafiri vestejiți, a catifea și mătase mucegăită. Tânăra i se adresează cu mare deferență. Ii explică scopul vizitei – vorbește despre un interviu. Apoi adaugă ceva despre „libertatea ei curată, tăcută și solitară”. Doamna, vizibil mișcată, cu fața palidă și încrețită acoperită de o roșeață copilărească, continuă să învârtească cu degetul mare și mijlociu de la mâna dreaptă un inel ciudat de pe inelarul stâng. O ascultă cu o expresie absentă, cu o anumită jenă și cu un fel de vagă așteptare. Tăcere. Din când în când, cristalele prăfuite ale lustrei aruncă o strălucire. Afară, în grădină, se aude vocea liniștită a bătrânului grădinar – poate vorbind cu o pasăre, un câine sau poate cu o floare. Și, îndată, – cicadele, într-o goană neașteptată. Apoi, bătrâna, aproape încurajată și protejată de acel zgomot confuz, începe să vorbească pe un ton măsurat, care trădează totuși inflexiunea unei îndepărtate, inexplicabile fericiri. O pasăre aterizează pe pervaz. Consimte dând din cap. Apoi pleacă în zbor.)

Cum și-au adus aminte de mine? Nimeni nu-și amintește vreodată de mine. Nimeni

nu m-a observat niciodată. Nu că mă plâng. A fost bine așa,

într-adevăr, poate chiar mai bine.

Știi, pe măsură ce timpul trece,

totul, oricât de amar sau hidos, mi se pare absolut necesar,

chiar folositor și frumos. Și acest munte aspru deasupra mea,

mi-a fost un însoțitor – aproape o ocrotire – m-am învestmântat în umbra sa.

Prin urmare, din această neapariție a mea îmi făcea plăcere să văd și să aud. Puteam

să visez liber. Era frumos, într-adevăr – de parcă trăiam in afara

istoriei, în spațiul meu intact, absolut,

protejată și în același timp prezentă.

Mă uitam ceasuri întregi

la apa dintr-un pahar cu tulpinile putrezite ale unor

flori uitate; – substanța vâscoasă și catifelata

rămasă în pahar, invada încăperea și casa –

Și epuizarea aceea, întârzierea – plină de curtoazie –

neputând să iau florile și să le arunc pe fereastră, în grădină,

și să spăl paharul; – și la ce bun? – Cununa ar fi

rămas ascunsă în pahar, în casă, în jurul frunților noastre –

ceva profund și înspăimântător, căruia nu i-ar fi lipsit o anume grație.

Ce rost avea așadar să intervin? Am învățat de timpuriu

că nu putem ocoli nimic. Seara

suflarea caldă din pereții caselor se revarsă pe drum;

umbra unui cal imens se evaporă în lumina lunii. Dacă asta nu e

un răspuns la ceva, atunci nu există niciun răspuns.

Prin această ușă au trecut sicrie mari – mari cât niște corăbii;

morți în uniforme oficiale, cu căști înalte, acoperiți cu flori și drapele,

iar alții goi, îmbrăcați numai în paloare și nesiguranță,

și o fetiță măcelărită, cu un văl imens, foarte alb; Vântul

a ridicat vălul și l-a legat de un nor primăvăratic

și a rămas acolo, legănându-se singur, luminând din când în când

cu reflexe albastre curtea și scara. Ar fi putut la fel de bine să fie

reflexele zmeilor care zburau în câmpul apropiat,

fiindcă își schimbau din când în când culoarea; – Ie vedeam

pe coapsele și pe sânii unei statui din grădină. Dar din nou

erau doar unduirile albastre ale acelui voal alb.

S-au dus. N-a mai rămas nimic. Au risipit totul pentru numele lor,

nu pentru ei înșiși – (de ce totuși noi alții?). Și fără regrete.

Pe de altă parte, de fiece dată, era târziu pentru regrete. Nu trebuiau.

La întoarcerea de la cimitir, priveam cu toți în pământ.

Urmă o tăcere lungă, suficientă pentru a crede

că de la o clipă la alta ne-am fi gândit în sfârșit la ceva.

Și dintr-o dată

se auzea puternic galopul a mii de copite peste câmpii și pe drumuri –

ieșeau călăreții din spatele plopilor; blocară trecerile;

steaguri în bernă, altele desfășurate chiar în mijlocul tragerii.

Nu știai cine vine și cine pleacă – nici ce se întâmplă. Cine la care alerga, care se ascundea, care scria ceva pe genunchi, vreunul se sinucidea,

unii au fost împuscați în zori de zi în fața zidului gol,

unii au colaborat, cu cei doi butoni încă descheiați de la vestă.

Vaci abandonate se plimbau bănuitoare prin piață,

se uitau la oglinzi, la ceasuri, la vitrinele magazinelor

de parcă trebuiau să cumpere o blană nouă. O scară veche

se întindea cu capu-n jos în magazinul universal. Au îndreptat-o repede

și au reînceput să cântărească butoaie, saci și lăzi,

coșuri, bidoane și damigene. Unii îi cântăreau pe copiii.

Un altul a cântărit o pasăre. Pasărea a zburat; a ieșit pe ușă.

Iar altul a strigat: „Nu are greutate, eu nu am greutate, noi nu avem greutate;

ne pierdem; noi ne-am pierdut; noi ne-am pierdut greutatea; Hai să zburăm” –

și-și întinse brațele de parcă ar fi fost pe punctul de a zbura.

Râsul i se mai auzi și după miezul nopții, pe lângă râu.

Apoi nimic mai mult. Nici anateme, și nici urale. Singura formă de libertate

rămase doar tăcerea. În grădinile părăsite

au înflorit urzici, asfodele și anumiți ciulini ciudați

cu flori aurii nemaivăzute până atunci, precum stelele pustiirii. Fântânile secate –

dacă aruncai cu o piatră în fântână, lovea o piatră, iar ecoul se repeta

în adâncimea infinită până la celălalt capăt; iar dacă te aplecai ca să te uiți la tine,

un ochi, întunecat, fără gene, privea în ochii tăi,

făcându-ți fața concavă precum o mică gaură.

Mai târziu au început marile răceli. Haite de lupi au coborât

în orașe și sate. Toată lumea s-a baricadat în casă. Deja ninsese.

Un alb de nedescris acoperise acoperișurile, arborii, amintirea,

cât despre milă, despre iertare – ca vălul acela de care îți spuneam –

iar în spate era totul negru, nedivizat, neînsemnat, și calm.

În primele zile au găsit oi moarte, măgari, câini,

niște bieți cai însetați și năpăstuiți. Albinele părăsiseră stupii.

Porumb, orz, și grâu abia crescut. Oricum,

într-o dimineață, deschizând obloanele, am văzut în jurul zidului jos al grădinii

mai multe moriști copilărești de hârtie. S-ar putea să fi fost

chiar și cel ce voia să cântărească pasărea. Pe stradă s-a auzit din nou

strigătul unui băiat ce vindea gogoși; – vocea lui și mirosul

de pâine fierbinte și de susan au dat formă la pomi, la uși,

la mâini și la chipuri. Luna transparentă a dimineții

se retrăgea cu pași vinovați, rozalii,

lângă o scară de serviciu în spirală din fier ruginit.

Așa că am sunat-o pe sora mea mai mare. „Uite, uite”, i-am spus.

Am numărat roțile: „doi, trei, șapte, șaisprezece, nouăsprezece”. Ea

s-a întors într-acolo; ea nu văzuse nimic; mi-a aruncat o privire

și a plecat furioasă. Eram supărată, de parcă aș fi fost vinovată.

M-am aplecat din nou pe fereastră. Chiar nu era nimic. Moriștile dispăruseră.

Într-una din zilele acelui timp străvechi, jos în grădină – îmi amintesc –

melodia cicadelor, mai mult ori mai puțin ca în seara asta, cobora din pini,

în lumina gălăgioasă, doar uneori întreruptă

de vreo suflare de vânt. Apoi foile de eucalipt

au atins tăcerea pentru o clipă. Și umbrele de pe pământ

au devenit albastre și aurii, alungite, întunecate. Foarte curând

totul s-a stins din nou. Dar tăcerea aceea mică a rămas ca o pată mov în aerul plin de lumină.

Îmi amintesc

scaunele de grădină din paie, calde de soare, rămase

expuse, din încredere și pozitive și în patru picioare. Doar asta.

Și pata aceea, ca de pe sticla unei ferestre îndepărtate, ea

s-a mutat la masă de la fotoliile împletite, și s-a oprit acolo

lângă lingurile de argint. Paharele de la micul dejun sub copaci

au devenit apoi azurii cu puncte verzi. Într-o zi

s-a vărsat apă pe rochia surorii mele –

se desenase un petec albastru. „Dă-mi-o mie s-o spăl ”, am strigat.

— Nu-i nimic, spuse ea; „Apa nu pătează”. „Dă-mi-o, dă-mi-o”,

strigasem iar. Toată lumea privea la mine. Atunci tăcui. Și pata era tot mai mare,

se întinsese pe toată rochia, i-acoperise mâinile, picioarele, fața –

sora mea devenise albastră; doar vârful uneia dintre sandale

îi rămăsese alb. Nimeni nu remarca dovada. Restul –

o, restul care ? – mișcări, ocupații, gesturi

în imuabil și în imobil, cum se mai spune. Ei nu vedeau nimic.

Este poate mai bine? E mai rău poate? – Cine o ști? – Ei nu văd.

Eu m-am retras aici. Aici e liniște. N-ajunge nici măcar ecoul

nașterilor, căsătoriilor, morților. Sunt obosită. Mereu aceleași lucruri –

unii urcă, alții coboară – primul, al doilea, al treilea la fel,

(și chiar și cel mai bun, odată ajuns la putere – știi asta). Un zid

cu cârlige ruginite până în vârf, in noapte. Niciodată

n-am reușit să prind un cârlig pentru a urca; – Nu am încercat, desigur;

eu m-am pierdut privind la o stea diluată în apă ca un strop de lămâie

în ceai – întunericul se întorsese puțin. La toți ne era frică. Dar poate lor mai ales.

Între timp, această repetiție obositoare, pe termen lung, ajunge să se transforme-n

ceva frumos, aproape de salvare; – îți dă impresia, cum să îți spun,

de efemer și de inepuizabil totdeodată – o continuitate senină,

ceva necunoscut și familiar, care te ridică; – o idee de eternitate terifiantă –

dar tot de eternitate.

Un zâmbet liniștit atârnă în noi,

cum atârnăm un tablou într-o cameră goală – o bătălie navală străveche

în tonuri de verde închis, noaptea, cu pete roșii și aurii; într-un colţ

în faţă, pe malul nisipos, vedem un marinar bătrân și şchiop; aprinde

un focușor și-și așează oala pe două pietre –

atât de singur și neînsemnat, ca în afara lumii,

și așezând universul pe două pietre afumate.

Simț o mireasmă de supă de pește în imaginea asta,

și de smerenie, de libertate tăcută – singura.

Îți lasă gura apă; – îți e din nou foame – și-ți place.

În rest – nu am știut niciodată ce ori a cui este vina. Mai întâi au tras la sorți.

Nu mi-au plăcut jocurile de noroc, loteriile. Nu am jucat niciodată. Într-o zi mama

a cumpărat un bilet pe numele meu. De data aceea am câștigat

o vază chinezească mare; – încă se află

într-un dulap în cămară. „Ciudat”,

spusese mama, „să aibă noroc fata asta. Ciudat”, și a repetat.

„Ciudat; ciudat”. Și eu am surâs. Pe măsură ce anii au trecut,

toată lumea uitase de asta. Eu mi-aduceam aminte. „Sunt norocoasă, sunt norocoasă”,

Și-am tot repetat pe când coboram pe scară, spre seară,

ori în timp ce adormeam cu lumina stinsă, observând, lipită de sticlă,

sprânceana roză a lunii; – „Sunt norocoasă, sunt norocoasă ”. Apoi

se revărsase chicotul unei fetițe, ca apa din gâtul îngust al ulciorului,

din înălțimea unei ferestre lumina, peste noaptea grădinii de vară.

O, da, mereu am avut noroc; – ciudat. Eu însămi

nu am voit-o să cred. Chiar și acum sunt încă surprinsă; –

de aici timiditatea și recunoștința când mi se întâmplă ca cineva,

profesorul, profesorul de muzică ori grădinarul, să-mi ureze

„Bună seara” ori „noapte bună”. Priveam în jur cu grijă

să văd dacă nu salutau pe altcineva. Un zâmbet imens

îmi umplea chipul, îmi revărsa din urechi; – era incomod – o știu –

Încercam să mă abțin; Făceam imposibilul; însă nimic; –

doar încruntându-te îți poți retine

un zâmbet (și poate au dreptate cei care susțin

că oamenii încruntați sunt și cei mai drăguți, cei mai dulci și cei mai modești

și totodată și cei mai puternici, foarte puternici – ei poate au dreptate); Eu nu am putut s-o fac.

După-amiaza târziu, iarna, vara,-n grădină, ori chiar aici la fereastra, sub

influența astrului serii, am ridicat mâna stângă

să-mi ating buzele, încet, cu grijă, absent, să mă întorc,

ca spre a forma un necunoscut cuvânt ori de parcă ar fi trebuit

a trimite cuiva un sărut amânat.

În acei ani,

de multe ori, plimbându-mă singură în grădină, se întâmpla

ca luna să vină aproape de mine fără să scoată vreun sunet și deodată

să îmi acopere ochii cu mâinile și să întrebe: „Cine sunt eu?”.

„Nu știu, nu știu”, răspundeam, fiindcă iar întreba.

Dar ea nu repeta întrebarea. Își desfăcea degetele. Mă întorceam.

Față în față, noi două. Obrazul ei proaspăt

pe obrazul meu; și surâsul ei plin – eu i l-am smuls și am fugit;

ea m-a urmat la fântână.

Iar într-o noapte

m-a surprins mama: „Tu cu cine vorbeai?”

„M-am dus după pisică ca s-o opresc să mănânce peștele auriu”, i-am răspuns eu. „Prostuțo”,

spusese mama; „Niciodată nu ai să crești”. Chiar în acel moment,

pisica mi se freca de picioare. Un pește mare

a țâșnit din fântână. Pisica l-a prins

și s-a ascuns printre trandafiri. Eu am strigat. Am alergat după ea –

(Mi-era teamă că mâna lunii mă va mânca); iar mama m-a crezut.

Se întâmplă mereu așa. Nu mai știm cum să ne purtăm,

cum să vorbim, cui și ce să spunem. Suntem lăsați singuri

cu trude invizibile, în lupte invizibile, fără victorie ori înfrângere,

cu o mulțime de dușmani invizibili sau, poate, cu ostilități. Și, în același timp,

cu o mulțime de aliați – și ei invizibili – ca luna

din vechea grădină, ca peștii aurii ori chiar ca pisica.

În altă noapte ( insuportabil de cald în odaie – era în vară;

ferestre deschise; perdelele trase), mama

părea supărată, la fel și tata și sora mai mare;

vorbeau cu voce tare – gura lor plină de noapte se tot mărea; câteodată

lămpile le luminau limbile de parcă s-ar fi străduit

să înghită o gură de lumină; nu reușeau; mergeau pe o calea greșită;

se sufocau unul pe altul. Eu îi priveam. Niciun cuvânt nu puteam desluși.

În acea clipă un liliac a intrat pe fereastră,

aducea cu el vreo câteva stele, o fărâmă de noapte catifelată,

două frunze de agud (da, de agud ), behăitul slab

a unui miel lângă râu, era pe vremea când steaua păstorilor

tremură în apă atât de mișcată, atât de singură,

că vrăbii suspină în somn când se întorc

pe partea cealaltă, iar oile îi promit zeului lor

să devină încă mai bune. Deodată cei mari au tăcut.

Poate auziseră acel behăit. Poate le era frică –

atât de departe, frumos, de necunoscut. Oricum l-au auzit. Atunci mama mea

luase un șervețel de pe masă să urmărească un liliac;

lămpile aproape că stinse.

Ah, cât de mult mi-a plăcut

mama în acea ipostază – atât de

trufașă, de agresivă, solemnă – cu șervețelul alb fluturându-i

în mână – ca o pasăre doar c-o aripă, care nu poate zbura. Ochii ei mari

străluceau de dorința secretă de-a evada în noapte, în noaptea totală.

Apoi am luat și eu un șervețel și l-am pus ca pe o a doua aripă în mâna cealaltă.

Ea a zâmbit cu un aer complice; apoi deodată:

„Ai înnebunit?” spuse ea furioasă. Dispăruse liliacul;

și, odată cu el, dispăruse și râul; – Am avut timp să-i văd

pasul strălucitor în timp ce urca pe pervaz. Disputa

începea să se încingă din ce în ce mai mult. Nu mi-a păsat. Eu eram calmă. Pur și simplu mie-mi părea rău pentru ei.

Aveam și eu aliații mei tainici – ți-am spus –

o a doua aripă în ochii mamei.

Acel „nu ai să crești niciodată” încetase de mult să mă amărască –

într-adevăr, simțeam ca pe un privilegiu – a doua mea vedere, tainica mea bucurie. În zori ieșeam de una singură în răcoarea încrezătoare a grădinii. Am petrecut ore întregi în observarea păsărilor.

Câteva vrăbii, adesea,

aterizau pe pământ și țopăiau jucăuș, mimând cu precizie

niște fete la prima lor întâlnire; – Nu le-am spus fetelor

de ce nu se supără pe toate păsările; deși muream de dorință

să le comunic descoperirea, ori revelația mea – aș spune – și de ce nu? –

așa credeam eu atunci (și poate și acum); – lucruri neimportante, de genul ăsta,

uneori ne formează chipul și lumea – nu e așa?

S-ar putea ca păsărelele să știe asta, și poate de aceea și ele

nu vor să crească prea mult – poate din prudență, ori poate de teamă;

își schimbă culoarea, se ascund printre frunze. („Inaparența”, spusese

vechiul meu profesor, „este masca profunzimii”). Totuși, cântecul lor

n-o pot ascunde complet; și mai apoi

săgeți și praștii – toate – sunt îndreptate spre vocea lor – ele se trădează pe ele însele.

În copilărie nicicând nu mi-au dat vreo păpușă la aniversare.

Eu adunam păpușile rupte ale surorii mele mai mari. Le lipeam

brațele și picioarele, părul și ochii. Le făceam haine noi;

le pieptănam; – le făceam frumoase – mai frumoase ca înainte. Sora mea le invidia;

mi le lua înapoi. Mă îndurera, dar eu nu le voiam. Mai mult decât orice altceva

îmi părea tare rău pentru sora mea; – Nimic nu era niciodată suficient pentru ea.

Într-o zi

se pierduse un ochi din cea mai frumoasă păpușă – un mare ochi albastru.

Ai văzut vreodată o păpușă cu doar un ochi? – O gol; o prăpastie

din ale cărui adâncuri ceva de nedefinit ne privea, îndepărtat, familiar; –

exact cu gaura asta mă privea ea, mi s-a încredințat păpușa;

era ochiu-i adevărat. Am devenit prietene.

Ani mai târziu,

după lunga călătorie a tatălui meu, am găsit din nou acel ochi

într-o cutie de catifea neagră. Nu i-am spus nimica surorii mele.

L-am pus pe unul dintre inelele mele; – nimeni n-a observat;

și toată lumea a admirat o piatră prețioasă atât de rară.

De aceea v-am spus – o, da, totul a fost frumos; – ce sens

ar putea avea tristețea și bucuria în cel mai compact neant? – Ce importanță

în peisajul din fericire indiferent – ​​nu indiferent, ci

o moarte infinită, bine dispusă; – și spun „bine dispusă”

poate transfuzându-i starea mea de spirit din acea clipă-n

amurgul arzător – și ce culori, o, Doamne –

sau punându-mă în locul lui (locul meu confortabil, eficient),

de parcă ar fi oglinda noastră secretă care ne arată chipul

de nerefuzat și întreg, pur, infailibil, frumos,

aproape nemuritor – dar de ce aproape? – Realmente nemuritor.

Într-o încăpere mare nelocuită de ani de zile atârna

o oglindă veche cu rama aurie. În camera aceea

nu intra nimeni. Acolo se aruncau în vrac

lucruri vechi inutile – lampadare, fotolii, sfeșnice, mese,

portrete de-ale strămoșilor și de generali, de scriitori, filosofi,

vaze de cristal cu forme ciudate, trepiede, statuete de bronz,

măști mari din ipsos ori de metal, obiecte mici din catifea neagră,

capete împăiate de căprioare și de alte fiare, de păsări

multicolore, albastre și aurii, cu ciocu-n cârlig – al căror nume eu nu-l știam –

umerașe, armuri, console, perdele grele,

de obicei violete sau verde închis. Acesta era pentru mine refugiul.

Se simțea un miros de țesătură mâncată de molii, de praf și de răcoare. Oglinda, însă,

atârnată sus pe perete, aduna-n ea întreaga lumină – era ochiul camerei pline de râpe.

Ochiul acela

domnea calm și atemporal peste zădărnicie și pustiire,

într-adevăr le-a imortalizat; – amintire sacră într-o uitare profundă. Într-o seară,

m-am urcat pe un cufăr și m-am privit în oglindă; nu am văzut nimic –

nimic, numai lumină – o lumină întunecată, de parcă eram eu însămi

atâta lumină – și într-adevăr chiar eram. Înțelesei, așadar,

(ori poate că mi-am adus aminte) că fusesem mereu lumină. Un paianjen

trecea pe strălucirea oglinzii și pe fața mea. Nu m-am speriat deloc.

Acel păianjen nu eram eu. Un corp străin și foarte subțire aluneca

pe cristal, cu nenumăratele-i labe unghiulare – eu le-am văzut mărite,

cu vârfuri lente, cu mișcări lente, într-un timp lent, aproape nemișcat. Puțin câte puțin

mi-am distins și fața materială, roză și violet, umbrită;

ochii de un verde marin, extaziați, și în jurul meu mereu

lumina aceea nedefinită – aureolată în părăsirea, în singurătatea mea,

în inapariția mea. Nu am putut suporta

acea fericire secretă: să fiu strălucitoare, cu o mască subtilă de realitate

roză și violet. Am sărit de pe ladă,

Am luat o cheie veche abandonată pe o chiuvetă de marmură,

am strâns-o și am sărutat-o. În clipa aceea, în afara portalului, a răsunat cornul

vânătorilor, straniu de melancolic și obosit – și irevocabil.

Noaptea cădea încet, oglinda mereu strălucea pe perete.

Păianjenul dispăruse. Încă tot mă simțeam iluminată pe dinăuntru,

solitară, totuna cu oglinda, îndrăgostită,

ținând în mâini cheia pivniței.

Din cauza asta

spuneam că îi iau locul (locul ce mi se potrivește prea bine),

locul morții mele – adică al morții.

Acuma știi

că eram o privilegiată. Da. Și de aici rușinea și remușcările mele,

și mi-e și mai rușine acuma s-o mărturisesc. Dar care privilegii?

Eu am cunoscut frumoasa, liniștita, aproape voioasa deșertăciune;

m-am așezat înauntru-i ori pe deasupra, ca vara pe carul de fân, observând

cerul serii in amurg, pădurile, munții albaștri, aspirând nerăbdătoare

căldura proaspătă, cimbrul, și fânul și râul îndepărtat,

mireasma grâului secerat – dar nu în sens

de pâine, de apă, de utilitate – ci doar în sensul

unei recolte universale, calme și cumpătate, în vreme ce de la un deal la altul,

de la o vie la alta, câinii țăranilor și ai ciobanilor lătrau la

luna albă rotundă, madonă fără de prunc cu brațele încrucișate.

Era un gust – nu știu cum – de un albastru intens diluat –

un gust de inexistență-existentă, aflat uneori

la pasărea care se agită în somn; – o tăcere tumultuoasă –

iar eu eram întreaga tăcere, eram o parte din ea. Muşcam

dintr-o rămurică de mirt

spre-a nu striga. Fiindcă simțeam: gura mi se mărea

într-un strigăt de admirație și dinții mei

mi se lărgeau și ei, se despărţeau spre a lăsa acel plâns

în afară. L-am reţinut. Mi s-a topit în mine.

Asta era tăcerea. Iar eu eram de aer – puteam să-mi iau zborul.

Îmi amintesc de înmormântarea mamei – un fluture negru catifelat,

cu pete portocalii zbura prin aer, plutea deasupra sicriului; – ah,

ușurința aceea misterioasă – ne-a luat toată greutatea,

lucrurile s-au ușurat, noi ne-am luminat. Doar atunci

sicriul a reușit să plutească; – și era greu, încărcat

cu flori și perle; tras de o duzină de cai

trecea încet prin caniculă. Oameni și cai nădușeau.

Deodată am înțeles

că toate ornamentele cântăresc – chiar și florile. Fluturul,

negru, vă spun, cu pete portocalii, a încărcat sicriul pe umăr și a dispărut.

Părea că, în lumină, se stingeau toate. Doar un nor alb

stătea atârnat pe deal, pașnic și calm, privind în altă parte – da, l-am văzut și eu. (Ciudat că vedem

cu atâta precizie – și cu atâta încântare, în astfel de momente). Întorși acasă,

am simțit mirosul de țelină, de morcovi și de cartofi fierți.

Am mâncat supărați, cu gesturi lente și țepene.

După prânz, fratele nostru a plecat – urmărit de Erinii,

s-ar zice: Nici vorbă de asta. Plecase în liniște,

doar cu ceva mai gânditor și îndoit. Deodată camerele

se extinseră la infinit. Nu mai era nici un colț să te ascunzi.

Afară

ziua continua însorită, de nedescris. Cicadele țipau;

intrau în casă; una s-a așezat

pe o perdea de dantelă, ca o notă mare pufoasă, deosebită –

„aici, aici, aici”, striga insistent. „Aici”. – „Aici” ce? –

am început să întreb. Dar m-am oprit. Nu respiram.

În acea zi, servitoarele au vorbit tare, au trântit ușile,

au bătut cu picioarele pe podea, pe scări (ele, atât de tăcute mai înainte),

au lovit tacâmurile din bucătărie, chiar au spart niște pahare.

O rochie galbenă frumoasă, pe care mama o purtase ​​chiar ieri,

era încă acolo, aruncată pe un fotoliu – asupra lui se concentrau toate – lumină și liniște. Și periuța ei de dinți, de îndată ce am intrat în baie,

a devenit mai mare, a devenit mai mare, a umplut toată oglinda. Trecând prin uşă,

mi-am zgâriat genunchiul. Mi-a fost teamă că mă va prinde de rochie

și că mă va ține închisă în baie, ca să mă uit la plasa fratelui ei

din colț

cu care în copilărie vânase fluturi.

Apoi

m-am dus la oglindă și am încercat, pentru prima dată, să-mi vopsesc buzele,

cu acel ruj tainic și sacru al mamei. Pe buze

mi se întindea un amurg frumos, plin de remușcări – o strălucire roşă și tristă.

Abia atunci reușii să plâng – bucuroasă că am putut.

Și periuța de dinți s-a făcut din nou mică – mai mică decât înainte. Și am plâns

pentru mama mea, pentru iubitul ei, pentru soțul ei,

pentru fata care fusese măcelărită, pentru cealaltă soră a mea (pentru cum

i se golise deodată ochiul) – de ai fi spus că nu mai avea

vreun motiv să trăiască. Dar mai ales

am plâns pentru fuga în liniște a fratelui meu; – trecând pe lângă gardul viu,

rupsese o crenguță din lemnul cast, apoi și-o strecurase în centură,

adulmecându-și apoi încet degetele.

În ipostaza aceea, în timp ce se îndepărta,

parcă și-ar fi ținut bărbia spre a rămâne în nemișcare

cu cotul sprijinit de o invizibilă masă. Și cred că într-adevăr

stătea pe loc. Poate mergea așezat – poate

pentru că, după cum se spune, în anumite clipe, la fiece schimbare

ne batem în cuie în același loc – nu există un altul.

În ziua aceea am plâns pentru toată viața, pentru caii mândri,

pentru câinii bătuți, pentru păsărele, pentru furnici,

pentru măgarul bătrânului Stamatis, care păștea placid la țară

pe iarba uscată și galbenă – îl vedeam de la geam; –

„măgărușule, măgărușule”, strigam în mine – și spunând „măgărușule”

mă refeream la lume.

Apoi am început să plâng mai tare,

poate pentru că sora mea, nelăcrimata, să mă audă. Servitoarele adunau de afară

covoarele mari încălzite; – căldura lor roșie

o resimțeam, sănătos și intens, pe tot corpul. Mi se uscaseră ochii. Lumea

era caldă, pufoasă și stacojie – și chiar și morții.

Noaptea, după miezul nopții, s-a auzit pe drum,

chiar sub geamul meu, pasul unui călător; –

poate nimeni nu mai umblase așa sub lună,

și poate că nimeni nu auzise vreodată un astfel de pas ca mine.

Era primul om ce venise pe lume.

Era ultimul ce părăsise lumea. Și niciodată nimeni

nu mai venise ori nu mai plecase.

Iar, după cum am spus,

lumea era caldă, pufoasă și stacojie – fără vreo tăietură.

Doar luna răcise puful păturii rămase pe balcon.

În zori am ieșit în taină în grădină; M-am așezat pe cea mai retrasă bancă

cu o carte în mână, dar fără a citi. O insectă ciudată

căzuse în partea de sus a paginii. Am împins-o un pic înapoi. Apoi ea

s-a rostogolit pe spate, fluturând în aer nenumăratele-i labe subțiri –

un întreg univers cu miile-i de mișcări. Doar atunci

sora mea m-a chemat dinspre uşă.

În vocea care cheamă

(poate ai observat) e mereu acolo

o insectă care, brusc răsturnată,

se întoarce pe partea dreaptă și-apoi dispare.

Ne lasă în urmă

o îndoială: – care va fi locul său potrivit (și al nostru),

ăsta, sau cel de printre frunzele somnului, căzând de sus sau zburând?

Apoi s-a ridicat un vânt puternic, care a măturat și

spini, și ziare, și lampioane, și lauri, și poduri;

ușile s-au înclinat, au rămas oblice. Cel care până ieri fusese majordom,

cu cuțitul încă-n stomac, urca pe scară.

Pe dalele coridorului curgeau fire de sânge.

În fața balconului mulțimea urla cu steaguri negre ciudate.

Uriașa statuie ecvestră brusc se prăbuși la pământ. Apoi

oamenii s-au împrăștiat îngroziți și spațiul rămase gol.

A doua zi (realmente o alta), am văzut că piața-i pustie și

calcinată de liniște. Mai rămăseseră numai cinci ouă

la poala vechiului felinar. Cu circumspecție, o femeie a

ieșit din grajd. A luat ouăle, ce, imediat,

s-au și înroșit. O altă femeie, ce spiona de la fereastra opusă:

— Au început găinile tale, spuse, să facă ouă roșii? Iar ea:

„S-au înroșit de la zori”, a răspuns și le-a strecurat în buzunarele șorțului.

Un soldat chipeș apăruse pe drum. Trecuse pe lângă ele.

Cele două femei izbucniră într-un chicot geamăn. De pe dealuri

ziua se strecura ca laptele – mirosea cu adevărat a lapte.

Una dintre cele două femei intrase în grajd. Cealaltă închisese ferestrele. Soldatul deja

dispăruse în alb. Numai în aer pluteau ușor

legănându-se cele cinci ouă roșii, de parcă ar fi fost goale.

Îmi amintesc bine asta. În rest, pentru lucrurile celor mari, nu

am înțeles nimic. Ridicau brațele

în înalt, de parcă ar fi susținut o grindă

ce trebuia să cadă. Desigur, credeau că

poziția lor este maiestuoasă. Deschiseseră gura

rapace, retoric sau plângător – o gaură plină de bezne,

la baza cărei abia strălucea o scară de fier foarte veche, fără bară de sprijin.

Toți au plecat. Și acum stau aici să privesc, să uit și să-mi amintesc.

A mers totul bine. Nu am nevoie decât de o cumpătare care să satisfacă.

Îmi pun mâinile pe genunchi; ating vidul; mă ridic în picioare

spre gol. Încă stau pe-un balcon minunat prăbușit,

agățată de balustradă – aproape suspendată în aer. Pe barele

din metal lustruit simt schimbările vremii, frig, umezeală, căldură,

stele – modificări aparente. Câteodată o vrabie

stă acolo privind la mine; – ne-am mai întâlnit înainte; nu avem să ne spunem nimic una alteia.

Îmi amintesc de o după-amiază – mama ieșise în vizită;

Eu am intrat în camera ei; mi-am pus pantofii ei – calzi încă de la picioarele ei –

ah, căldura aceea străină; – Crescusem brusc de parcă aș fi cunoscut

un inexplicabil păcat. Toată săptămâna n-am îndrăznit să

mă uit în ochii mamei. Mă ascundeam în tufișurile din grădină

așteptând o pedeapsă sau o recompensă – nu sunt prea sigură.

O, da, și eu așteptam. Eram totdeauna prima care-alerga

când se-auzea o bătaie în uşă – chiar dacă nu era pentru mine. Poștașul

se distingea deja pe câmpie cu geanta de piele, de parcă ar fi avut

un pătrat de lumină pe coapsă.

Eu așteptam

ca să-mi vină mie o scrisoare. În mijlocul multor

acte oficiale, rapoarte, petiții, să fie un plic roz

cu numele meu scris pe el – „Crisòtemi, Crisòtemi”,

ar fi spus cu toții surprinși. „Crisòtemi, pentru tine o scrisoare,”. Eu

aș fi luat nepăsătoare scrisoarea, m-aș fi închis în odaia

aceea

cum cineva s-ar închide cu Dumnezeu – doar noi doi,

lăsând toată lumea afară, fiindcă întreaga lume

ar fi fost eu și Dumnezeu, și imaginea noastră aidoma în vechea oglindă.

Alte fete stăteau toată ziua sub pinii înalți

parcă sălbăticite cu dorințele și frumusețea lor, cu

distribuirea de ritmuri, cu fluturatul din mână, cu râsul, cu părul dezordonat și presărat cu ace de pin uscate, și

cu cercei caraghioși de cireșe (petele luminoase ce alergau pe pereți –

și poate reflectate în oglinda din vechea cameră –

erau rotunjimea genunchilor lor), în vreme ce eu, uitată și singură,

mândră de o mândrie cerească, eu citesc și recitesc

scrisoarea pe care mi-o scrisesem. (La urma urmei, nu e așa totdeauna?)

Ce dificile-s cuvintele – nu crezi? – Cuvântul nostru cel drept

doar nouă se adresează, ori cel puțin numai noi

îl distingem bine. Toate celelalte,

pretexte mai mari ori mai mici – tocmeală, mascaradă.

Când s-a întunecat, am coborât pe scară de parcă

mă coboram într-o fântână,

cu acea lumină nedefinită a oglinzii în jurul capului meu –

era lumina aceea ce cobora la picioarele mele, să-mi lumineze calea;

luminând și ghivecele de flori de lângă scară. În sufragerie

aprinseseră deja lămpile (din fericire) – lumina mea nu se vedea deloc –

și apoi erau conversațiile, sclipirea cuțitelor, foamea – cum să distingi?

Noaptea se întindea printre frunze deasupra casei, toate strălucitoare

de stropi de rouă, de stele. Un cal se pierduse-n fundalul

albastru brăzdat cu argintiu. Oglinzile se închiseseră. În patul meu

visam păstori adormiți, cu obrajii lor care se odihneau pe fluier. La trezire

trebuie că aveau o scobitură roz în obraz, ca cicatricea de la o rană

după o luptă îndepărtată şi tainică. Păstorii

mi s-au părut totdeauna frumoși, fiindcă sunt solitari; – iar

solitarii visează,

și îi visăm și noi, acolo sus, pe munți, și printre tufișuri,

fără de martori, și nevăzut – și singuri cu sorii.

Numai iubirea, se spune, și frumusețea, rezistă timpului –

deși nu știu semnificația unei ori altei – ceva

ca o atingere ușoară pe ceafă.

În după-amieze de vară

priveam pe geam la dealul din apropiere. Acolo în vârf

vânătorii se adunau sub copaci; mâncau pepeni mari;

dinții lor scânteiau mușcând din pulpa roșie –

scânteiau asa tare încât îmi strângeam fusta între genunchi

cu încăpățânare. Mai apoi rămâneau pe pământ

ca la căldură să se usuce semințele negre

ca firimiturile dintr-o noapte frumoasă – cenuşă împrăştiată

de tainice incendii, micile urme negre

ale unei remușcări calme și duioase de dinaintea păcatului.

Uneori un zâmbet inexplicabil plutea în aer. Într-o seară, în grădină,

aplecată pe broderie, gândeam la deșertăciunea lucrurilor,

la zădărnicia propriei mele broderii – fără să încetez să o fac –

când deodată o strălucire mi-umpluse mâna și ochii; – două picioare mari

desculțe, tinere, cu unghii frumoase, trecură pe lângă mine prin

fața mea. Tânărul nostru grădinar

mătura frunzele moarte de eucalipt. Nu am ridicat privirea –

imaginea picioarelor goale și a măturii mi-era destul.

Fiece zi ne lasă ceva pentru noapte; – somnul e uneori dificil

de nu ai ceva frumos care să zădărnicească tenebrele care pândesc. Acuma

mi-au rămas doar statuile – încă intacte, goale, și fără lauri,

ori acei trâmbițași depărtați pe pereți, ritualuri

pe cerul purpuriu și auriu al serii – iar asta nu e puțin.

Așadar mulțumirea și rugăciunea mea nainte de culcare,

și somnul bun și trezirea bună și moartea ușoară –

fie ea binevenită; – Eu nu mă plâng – o cunosc;

acum suntem prieteni; îi datorez aproape totul:

sensul vieții – adică, absența oricărui sens. O învățăm prea târziu –

atingerea dulcii aripe – a unei aripi cufundate în altitudine –

cel puțin asa spunem – justificări, convertiri, tristă viclenie.

Vrei să aprind lumina? Începe să se întunece.

Noi acasă am păstrat vechile lămpi cu ulei; –

știi, suntem obișnuiți, îndrăgostiți de ele; dar

nu mă deranjează nici inovațiile – îmi permit să înțeleg,

prin schimbări, ceea ce numim imuabil. Mă distrez foarte mult

progresele în pălării, rochii, umbrele, mașini,

în violoncele, în bucătărie, în închisori, în avioane – o, Doamne,

imuabilul, frumosul, inexorabilul – nu suntem niciodată convinși.

Lămpile cu ulei, sfeșnicele, lămpile cu ulei au fost înlocuite

de becuri electrice – confortul, inconvenientele. Noaptea

privesc departe în oraș uriașele însemne multicolore;

uneori sting lampa – las camera să se lumineze

de la luminile îndepărtate – uneori albastru, galben ori violet,

uneori roz sau caisă – o cameră străină și cu luminile străine –

Eu însumi sunt o străină-n știința celor îndepărtați și de neatins, dar cu foarte adânca

cunoaștere a unui docil exil general, ca o prietenie secretă

cu toată lumea, cu toate – acum nimic nu mă mai atinge,

în consecinţă deci nici nu mă jigneşte – o fantasmagorie divină.

Și camera mea – o corabie violetă și aurie – ce călătorește prin noapte,

și eu singură pe navă – fără măcar o umbră de tristețe –

fără vâsle sau cârmă; – știind foarte bine ce inutile (într-adevăr dăunătoare) sunt

vâsle, cârme, busole.

Îmi amintesc

acea crucială noapte – din ajunul crimei: fratele meu

se oprise o clipă afară, pe palierul scării de marmură,

se uitase tăcut la cer, cu capul grațios ridicat:

„Singurele noastre vâsle”, spusese el, „sunt poate stelele; dar

și pe ele

noi nu le păstrăm – și cum am putea?”. Am înțeles asta repede.

Sora mea mai mare n-a înțeles. I-a predat spada ascunsă sub șorțuleț.

Deci, nu am adus lumină electrică în casă. Am păstrat lămpile –

sunt mai simpatice; – sticla afumată, mirosul de ulei –

ceva căldură; și umbrele mari pe tavan, pe pereți. Uneori

agățăm de ea un ac de păr vechi de la mama noastră

pentru ca sticla să nu se crape. Și apoi acel ac de păr mi se pare

un mic cavaler în armură de oțel

pe calul lui de sticlă, într-o noapte vijelioasă.

Deci întotdeauna,

totul ce era despre mama îmi dădea impresia de armură; – într-adevăr, ce armură?

Ne-a lăsat și cu un topor pe o parte ca o a doua aripă.

Apoi au venit șobolanii mari, rugină, molii și cari …

de-a lungul timpului s-au înmulțit, au ros lemnele și pereții,

țesăturile, fierul; – nu am putut să salvam nimic.

Așa că am ajuns să le dăm tot – nu ne-a păsat –

nici măcar să le auzim interminabilul ronțăit. Tocmai cu ocazia aceea

am descoperit independența în cea mai completă supunere.

Șoareci imenși

s-au aplecat pe borcanele mari, au bătut uleiul, s-au urcat pe tavan,

au mâncat fitilul lămpilor, și ne-au ros lacom

sub paturi pantofii noștri.

Și-au fost momente în care credeai

că cineva merge pe-acolo pe jos, în subsoluri, pe sub pământ,

iar noi sus, nemișcați, deasupra de inutilele gesturi,

deasupra temerii de corupție, aproape incoruptibilă.

Într-o noapte, un șoarece se urcase pe patul meu – poate că se pregătea

să-mi devoreze mâna. M-am uitat în ochii lui, aproape cu simpatie.

Mi-a evitat privirea, s-a întors și a plecat. La capăt,

chiar și șobolanii ne-au părăsit – nu pentru că nu mai aveau ce mânca,

ci pentru că nu ne temeam de ei. O singură dată, îmi amintesc, sora mea,

trecuse de miezul nopții, stătuse mult timp în fața oglinzii

se pieptănase cu mare grijă. Și-a ridicat părul în sus

și și-a pus coiful tatălui nostru. Și s-a culcat așa, cu chipiul său.

Mă prefăceam că dorm. Dar ea: „Știi”, mi-a spus,

„Mi-e teamă c-or să-mi mănânce părul; – și femeile chele

se aseamănă cu rașii de la azil. Nu, nu, nu vreau să – „,

și deodată a semănat cu tatăl nostru. După un timp

și-a scos casca, a pus-o pe-un scaun și a adormit.

Flacăra lumânării a pâlpâit verzuie deasupra caschetei.

De-a lungul timpului totul s-a retras, ca șobolanii, curtenii, și servitorii

ori – mai bine zis – ca valurile. A mai rămas doar un miros de sare,

sarea pe pâine, din apă, din aer – dar cui îi pasă? –

sarea din pâine, din apă, din aer –

ce numim libertate, deși nu știm niciodată ce vrem sau ce este.

Este exact ceea ce sora mea mai mare n-a suportat. Odată, după-amiaza,

se strecurase în șemineu, și s-a mânjit cu funingine – brațe, față, picioare –

apoi a început să se privească în oglindă: „Ai, ai”, se plânse,

„Ai, biata de ea s-a ars, ai, nenorocita e neagră”, și a vărsat lacrimi negre,

negre cu adevărat de funingine. Nu mai știam ce să fac;

Am luat o bucată de mătase roșie și am tăiat-o fâșii. Imediat,

ea s-a oprit. S-a uitat pe fereastră, aproape calmă,

legându-și pe frunte o cârpă roșie.

„Soarele”, spuse, „apune roșu – Doamne, ce roșu este.

Ne trecem cu toții, deci, ne liniștim”. Și deodată seara a fost un foc

roșu, cu pete verzi și violete. M-am dus la fereastră. În grădină,

sub un fotoliu se vedeau o pereche de sandale mari,

foarte mari, foarte roșii – nu era ale niciunuia dintre noi. Pe dealuri

începură să sune clopotele pentru vecernie. O servitoare

alerga pe sub eucalipt ascunzând ceva în poală. Și a căzut noaptea.

Așa că au trecut anii (cum au trecut? – Nu am observat), iar eu

mereu pe marginea evenimentelor – cu adevărat eu sunt aceea care am trăit, fără să trăiesc,

multe și multe vieți, inclusiv viața mea? Doar odată

când sora mai mare era pedepsită pentru încăpățânare,

i-am adus în secret mâncare și băutură.

Am fost foarte fericită

să pot avea grijă de cineva, că cineva avea nevoie de mine. Îmi plac

pregătirile, misterul, riscul. Dar a mers prost.

Am fost surprinsă la uşă. Și m-au pedepsit și pe mine.

Era o bucurie deosebită să fii pedepsit pentru cineva și pentru ceva;

Eu, mereu devotată autopedepsei, am meritat în sfârșit

o pedeapsă pentru ceva; – Am fost foarte mândră de asta.

Până atunci văzusem lucrurile și pe mine în relația lor evidentă cu alții. Îmi amintesc

că în timp ce eram închisă într-o odaie mi-am numărat nasturii de la rochie,

și erau cinci – nu știam – cinci pe bune – am văzut

scris mare pe perete; – cinci, ca degetele ce număraseră.

Cât despre mama – n-a fost nicicând pedepsită, sărmana. Ea

doar pedepsea; (și cred că doar cei pedepsiți pot

să aibă timp și ocazie de a reflecta; doar cei pedepsiți

cresc drept – chiar dacă nu pare – păstrând până la capăt

toate vârstele creșterii lor).

Mama mea, nefericita,

a plătit tot deodată. Nu am văzut-o plângând niciodată

și nici cerșind. Abia în clipa supremă ochii ei, întunecați,

s-au oprit, imenși, frumoși, uimiți, de parcă deodată ar fi ghicit

tot sensul vieții, toată deșertăciunea oricărei puteri,

poate chiar întregul simț al frumuseții – întotdeauna de neatins și totuși trăit.

„Sentimentul frumuseții”, îmi amintesc că obișnuia să spună profesorul nostru, „e conectat totdeauna la ideea de inutil”.

Și doar frumusețea, cred, poate rezista

în fața vanității inexplicabile a tuturor, fără nădejdea

dreptăţii ori mântuirii. – Ah, acel nobil dezinteres. Sora mea

nu recunoscuse inexplicabilul – poate din cauza asta ea și-a pierdut rațiunea. Numai

în ultimii ei ani se îndrăgostise de tricotat – flanele, șosete,

mănuși, fulare – nu că i-ar fi fost cumva frig – n-a purtat niciodată nimic;

umpluse cu ele o ladă; – se așeza pe ea seara,

îndoită, cu bratele încrucișate; – o, da, trebuie că-i era frig; – dar nu le purta.

Odată, în timpul infirmității sale, când își terminase lâna,

a desfăcut o pătură veche de in, pe jumătate uzată,

și fir cu fir; – se rupsese – nod după nod, a făcut cu croșetul –

admirabil test de constanță – un mic servici; – și mi-a dat-o

(în ciuda nebuniei, și-a amintit ziua mea).

Nu am primit niciodată un dar mai prețios. Îl păstrez mereu. Într-adevăr,

fiece lucru frumos are precedente infinite și mii de noduri invizibile

și un mic ac de răbdare cu degete de o mie de ori ascuțite. Poate

cealaltă parte a frumuseții este sfințenia – cine știe – nu am învățat nimic.

Totul s-a retras. Doar acel calm infinit rămâne. Eu sunt surprinsă:

dar fost-am oare chiar eu? – Câte chipuri – toate străine, toate familiare, iubite –

și chipul meu. Și, în anumite momente, senzația nemaipomenită

că n-a fost nimic pierdut; – că nimic nu este pierdut. – Mă auzi?

Magazinele se închid acolo, la piață. Zgomotul ăsta

de chei, de lacăt, de obloane îmi place foarte mult. „Este sfârșitul. Sfârșitul. Sfârșitul”,

pare că țipă cheile, de la o ușă la alta,

din deal în deal, de la an la an, acești mesageri de bronz –

sfarsitul traficului și al comertului – nu crezi?

În depărtare

munții sunt azurii. Un nor roz încă mai respiră

deasupra grădinilor. Cineva urcă cu grijă

o scară de lemn. Iese pe terasă. Uite. Acolo sus

luna este deja acolo, aproape de un pahar

uitat ieri pe un perete.

Luna

ne dă mereu impresia unui pahar – uneori plin cu lapte,

uneori plin cu apă înghețată sau căldicică, iar alteori în schimb

plin de un lichid galben ciudat, unde se dizolvă

două sau trei comprimate albe dintr-un somnifer – o pastilă

lasă o coadă de bule mici să se urce la suprafață,

un văl subțire de pene al unei invizibile glorii, calme – un foșnet, Doamne –

somnul frumos se apropie, fără de vise, e ultimul.

Anii au trecut. Sunt mult mai ușoară, mai grea. Sunt încântată

de lejeritatea asta și de greutate. Un zâmbet adânc

mă ridică de subsuori; n-ating pământul; – Mi-e rușine

că cineva mă vede mergând în grădină precum o pasăre. Mi-e rușine

de lejeritatea asta copilărească. Mă așez aici la fereastră

pe ploaie sau pe vreme bună – încă nu m-am mulțumit de privit.

În diminețile de primăvară mă scol foarte devreme, la ora când lucrurile din noi și din jurul nostru au acea strălucire calmă și acea dulce tristețe,

inutilă și nemotivată, ca însăși viața. Cel mai mic zumzet

al aripii unei albine lasă o umbră mare în toată

transparența. Alteori ascult cicadele,

acele mici tamburine nebune, în jurul jgheaburilor,

în după-amiezile orbitoare; – vocile lor

nu lasă niciun gol; umplu crăpăturile din pereți. Acolo

lanul de grâu scânteie în gâfâit de aur.

Deci nu m-am săturat. Încă mă uit la un nor la apus,

un nor ciudat, parcă alcătuit din oglinzi minuscule de buzunar –

mă orbește; mă împiedică să fiu serioasă, cu toate

că simt sosirea nopții din dosul oglinzilor, cu toate

că aerul e impregnat cu un gust de cenușă și de pudră de scorțișoară.

Când vine toamna îmi place să văd tramvaiele decolorate care coboară lângă Maternitate,

în câteva după-amieze lungi și întunecate copacii sunt deja goi,

iar strigătele de copii, jos pe terenul de joacă, sunt așa de triste

și totodată atât de lipsite de bănuieli.

De la fereastra dinspre apus

poți vedea și cimitirul cu statuile din spatele livezii de măslini –

adolescenți de marmură, păsări de marmură, îngeri cu mari aripi de marmură –

pe care se aprind și se sting flăcări multicolore în amurg.

Se face seară, liniștite statuile se fac mai albe – un alb îndepărtat,

atenuat și consolant; până vine noaptea să-l schimbe

într-un azuriu cu striații roz. Acolo

se află și statueta fetei măcelărite, mică precât un dinte

care te chinuia de mult, doar că ai decolat și nu te mai doare. La miezul nopții

aud o față de masă pocnindu-se de masa din grădină.

O navă trece în oglindă. O scară de frânghie

atârnă de candelabrul din hol. Simți cum

umezeala se așează pe băncile din parc; lichenii

îmbracă statuile petec cu petec. Apoi iar liniștea.

Acum nu mai aștept la nimic. Închei aici. Numai deasupra, în gineceul închis,

noaptea auzi bătăile acelea neîncetate ale inimii

din pieptenul războiului, care țese ceva (auzi?) –

o pânză nesfârșită cu modele nedefinite, într-un timp nedefinit,

într-o așteptare nedefinită și tainică. Poate este o doică uitată

ce-mi împletește mie un ultim trusou, mie – nelogodita; dacă nu

cumva nu sunt chiar eu – în așteptarea – a ce? – n-o mai știu.

A, da, eu așteptam ca cineva să vină într-o zi

să ia acea țesătură; – L-aș fi pus chiar eu

în genunchi, ca acum, când îți încredințez aceste cuvinte,

de parcă doar asta ar mai conta.

Te-am obosit prea mult, buna mea prietenă.

Sunt obosită și eu. Te rog să mă scuzi. Acuma pot pleca,

fericit obosită, fără vise, fără dorințe,

numai cu infinita dorință splendidă să cer iertare

la toți și pentru tot.

Iertare. Iertare. Iartă, te rog,

aceasta ființă neînsemnată, care nu are vreo faptă

de care să fie mândră, nimic. Doar bucuria de-a-și cere

iertare – și mulțumesc; – și extrema iertare – mie –

mult timp pregătită și poate justificată.

(E noapte. Tăcere. Tânăra jurnalistă își strânge hârtiile, vizibil mișcată. „Iartă-mă”, doar atât spuse ea. „Te-am obosit prea mult”, ca un ecou depărtat, și sărută mâna Doamnei. Ea și-o retrase discret. La scurtă vreme după aceea, sunetul și lumina unui chibrit aprins, într-un spațiu tăcut și imens. Doamna aprinse sfeșnicul. A luminat scara. „Iartă-mă”, a repetat jurnalista – sigură de propriul ei succes. Străbătând grădina, s-a împiedicat de ceva moale și alungit. S-a cutremurat când s-a gândit la șoareci. Era furtunul de cauciuc pentru udat. Băncile din grădină străluceau de umezeală, reflectând strălucirea stelelor. Un cer adânc, nemărginit. O fericire epuizată și tainică.

În ziua în care a fost publicat interviul, bătrâna murise.

Două trăsuri acoperite au însoțit sicriul – trei rude foarte în vârstă, bătrânul grădinar și tânăra jurnalistă cu ziarul în mână.

Interviul, de fapt, a făcut furori. A apărut într-un volum separat, retipărit de mai multe ori. Și acum se întâmplă adesea să vezi, în după-amiezi de vară ori de primăvară, tinere perechi, domnișoare bătrâne și chiar fotbaliști, așezându-i pe mormânt un buchet de violete ori de flori sălbatice, alături de marile coroane oficiale pe care le depuneau atât asociațiile artistice cât și diversele asociații științifice, filantropice ori politice.

Într-o dimineață, pe treptele de piatră ale mormântului, l-au găsit mort pe bătrânul grădinar. Ținea în mână niște trandafiri albi, colivia cu canari, o umbrelă mov – probabil că o adusese pentru a repara statuia Doamnei sale. Prima ploaie căzuse în seara dinainte. În barbă încă avea câteva mărgele de ploaie.)

Samos, mai 1967 – iulie 1970

__________________________________________–

-traducere de Catalina Franco-