Charles Baudelaire, „Omul și marea – L’homme et la mer”

„Om liber, tu vei iubi veșnic marea!
Marea-i oglinda ta; În zbuciumarea
Vastă a lamei sale, inima ta se caută,
Mintea, ca marea, e o amară prăpastie.
Imaginea ta răsfrântă-n adâncuri
La ea te cheamă cu ochi, cu brațe, cu suflet;
Se desface din propriul ei zvon, uneori,
La auzul neostoitei, sălbaticei tale plângeri.
Voi amândoi sunteți tainici și neguroși:
Omule, nimeni nu ți-a pătruns adâncimile;
O, mare, bogățiile tale nu ți le știe nimeni,
Așa temători sunteți, atâta de tainici !
Și totuși de-atâtea veacuri nenumărate
Voi vă înfruntați fără milă ori remușcare,
Așa mult iubiți amândoi măcelul și moartea,
O, voi potrivnici etern, o, voi frați implacabili!
-traducere de Catalina Franco-
_________________________________
Homme libre, toujours tu chériras la mer !
La mer est ton miroir ; tu contemples ton âme
Dans le déroulement infini de sa lame,
Et ton esprit n’est pas un gouffre moins amer.
Tu te plais à plonger au sein de ton image ;
Tu l’embrasses des yeux et des bras, et ton coeur
Se distrait quelquefois de sa propre rumeur
Au bruit de cette plainte indomptable et sauvage.
Vous êtes tous les deux ténébreux et discrets :
Homme, nul n’a sondé le fond de tes abîmes ;
Ô mer, nul ne connaît tes richesses intimes,
Tant vous êtes jaloux de garder vos secrets !
Et cependant voilà des siècles innombrables
Que vous vous combattez sans pitié ni remord,
Tellement vous aimez le carnage et la mort,
Ô lutteurs éternels, ô frères implacables !”