Cesare Pavese, ” Casa – La casa”

Cu ochii închiși, omul singur aude

o voce blândă parcă o boare

ce-i mângâie chipul o răsuflare ușoară

din timpuri trecute venită parcă.

Omul singur aude vocea străbună

și de părinții lui cândva auzită

limpede adâncă o voce ce întunecă seara

aidoma verdelui de pe iazuri și dealuri.

Mângâietoare o voce de umbră

ce dintr-un tainic izvor curge calmă

omul singur o știe: o bea cu sfială

cu ochii închiși nu pare să-i fie alături.

E vocea ce l-a oprit cândva și pe tatăl

tatălui său și pe fiece sânge mort.

Un glas de femeie răsunând tainic

pe pragul ușii când întunericul cade.

-traducere de Catalina Franco-
__________________________________

L’uomo solo ascolta la voce calma

con lo sguardo socchiuso, quasi un respiro

gli alitasse sul volto, un respiro amico

che risale, incredibile, dal tempo andato.

L’uomo solo ascolta la voce antica

che i suoi padri, nei tempi, hanno udito,

chiara e raccolta, una voce che come il verde

degli stagni e dei colli incupisce a sera.

L’uomo solo conosce una voce d’ombra,

carezzante, che sgorga nei toni calmi

di una polla segreta: la beve intento,

occhi chiusi, e non pare che l’abbia accanto.

E la voce che un giorno ha fermato il padre

di suo padre, e ciascuno del sangue morto.

Una voce di donna che suona segreta

sulla soglia di casa, al cadere del buio.