Fernando Pessoa a trăit, poate, cea mai îndrăzneață și radicală încercare de a depăși toate limitele gândirii, vieții și existenței.
________________________________
Fernando Pessoa – Nostalgie! – Saudades!


Am în mine ceva ca o ceață
Ce nu conține și nu e nimic
Nostalgia după ceva,
Dorința de ceva vag.

În ea sunt învăluit
Ca de o negură
Deasupra scrumierei
Sclipește ultima stea

Mi-am fumat viața. E-asa incert
Tot ce am văzut sau citit!
Lumea toată-i mare carte deschisă
Care-mi surâde într-o limbă necunoscută.


_________________________
Tenho em mim como uma bruma
Que nada é nem contém
A saudade de coisa nenhuma,
O desejo de qualquer bem.

Sou envolvido por ela
Como por um nevoeiro
E vejo luzir a última estrela
Por cima da ponta do meu cinzeiro

Fumei a vida. Que incerto
Tudo quanto vi ou li!
E todo o mundo é um grande livro aberto
Que em ignorada língua me sorri.

Nostalgie! Mi-e dor chiar și de ceea ce nu a însemnat nimic pentru mine, de angoasa zborului timpului și de boala misterului vieții. Chipuri pe care le vedeam pe străzile mele obișnuite: dacă nu le mai văd mă întristez; totuși nu au fost nimic pentru mine, dacă nu simbolul întregii vieți. Bătrânul anonim cu ghete murdare care aproape întotdeauna trecea pe lângă mine la nouă și jumătate dimineața? Vânzătorul șchiop de bilete de loterie care mă deranja fără succes? Bătrânul rotund, roșu, cu un trabuc în gură, stând la ușa tutungeriei? Vânzătorul palid? Ce se va întâmpla cu toți cei care, doar pentru că i-am văzut mereu, au făcut parte din viața mea? Mâine voi dispărea și eu din Rua da Prata, din Rua dos Douradores, din Rua dos Fanqueiros. Mâine și eu – sufletul care simte și gândește, universul care sunt pentru mine – da, mâine voi fi doar unul care a încetat să mai treacă pe aceste străzi, unul pe care alții îl vor evoca vag cu un „o fi fost el ? „. Și tot ceea ce fac acum, ceea ce simt și trăiesc acum nu va fi altceva decât un trecător mai puțin în viața de zi cu zi a străzilor unui oraș oarecare.
-traducere de Catalina Franco-
_______________________________
Din ”Două sute de citate alese de Antonio Tabucchi”, 2001

Guillaume Apollinaire, ”Toamna bolnavă’ – Automne malade”’

Toamnă bolnavă
Toamnă adorată
Tu vei muri
Când prin grădinile
De trandafiri va sufla uraganul
Când va fi nins
În livezi
Toamna sărmană
Tu mori bogată albă
De nea și de fructe coapte
Adânc pe ceruri
Se-înaltă șoimi
Ondine paiațe pitice cu verde păr
Care nicicând n-au iubit
Spre marginea codrilor
Boncăluitul cerbilor
Și cum te iubesc, anotimp,
Și cum îmi plac
Toate-ale tale zvonuri
Roadele neculese
Plânsul vântului, codrului
Lacrima lor în toamnă
Foaie de foaie
Frunzele
Călcate-n picioare

Un tren
Rostogolindu-se
Viața-n
Șuvoaie

-traducere de Catalina Franco–
______________________________

Automne malade et adoré
Tu mourras quand l’ouragan soufflera dans les roseraies
Quand il aura neigé
Dans les vergers
Pauvre automne
Meurs en blancheur et en richesse
De neige et de fruits murs
Au fond du ciel
Des éperviers planent
Sur les nixes nicettes aux cheveux verts et naines
Qui n’ont jamais aimé
Aux lisieres lointaines
Les cerfs ont bramé
Et que j’aime ô saison que j’aime tes rumeurs
Les fruits tombant sans qu’on les cueille
Le vent et la foret qui pleurent
Toutes leurs larmes en automne feuille a feuille
Les feuilles
Qu’on foule
Un train
Qui roule
La vie
S’écoule

Dante Alighieri, din ” Infernul – da Inferno”

[Canto V ( Francesca da Rimini)]

”Spre desfătarea noastră citeam într-o zi
Despre Lancelot, cel fermecat de iubire.
Noi eram singuri, și eram fără vreo teamă.

Multă vreme-am rămas stând cu ochii ațintiți,
Atrași de lectura aceea, și ne albisem la chip;
Dar într-un anume punct, am fost cuceriți.
Pe când citeam despre zâmbetul mult-dorit,
Când ești sărutat de un nobil iubit, cel de care
Nicicum și niciodată nu te-ai mai fi despărțit,
El, tremurător, gura-mi înfiorată a sărutat-o.
Era Galeotto cartea, precum cel care-a scris-o.
În acea zi, mai departe noi n-am mai citit.”
Și-n vremea asta, un duh toate aste rostise.
Iar celălalt, atâta de mult plânsese, încât,
De milă, am leșinat, și parcă aș fi murit,
Și m-am prăbușit așa cum cade un mort.

-traducere de Catalina Franco–
_____________________________

”Noi leggiavamo un giorno per diletto
di Lancialotto come amor lo strinse;
soli eravamo e sanza alcun sospetto.
Per piu fiate li occhi ci sospinse
quella lettura, e scolorocci il viso;
ma solo un punto fu quel che ci vinse.
Quando leggemmo il disiato riso
esser baciato da cotanto amante,
questi, che mai da me non fia diviso,
la bocca mi bacio tutto tremante.
Galeotto fu ‘l libro e chi lo scrisse:
quel giorno piu non vi leggemmo avante.”
Mentre che l’uno spirto questo disse,
l’altro piangëa; si che di pietade
io venni men cosi com’io morisse.
E caddi come corpo morto cade.

A thing of beauty is a joy for ever.

________________________________

John Keats, din ” Endymion – from ” Endymion”

Un lucru frumos e-o bucurie neistovită:

gratia lui mereu crește; niciodată nu trece

în nimic ori în altceva; dar fi-va întotdeauna

un liniștit umbrar, un somn de încântătoare

vise, va fi vigoare și răsuflare senină.

Așadar, odată cu fiece mâine noi împletim

un lanț de flori spre-a ne putea lega de pământ,

în ciuda disperării, și-a inumanei penurii

de suflete înalte, și în pofida melancoliei,

și împotriva a tot și a toate, da, frumusețea

dă la o parte zgura de pe întunecatele spirite.

Astfel, soare și lună, și arbori bătrâni ori tineri,

aduc fericirea umbrei pentru smeritele turme;

așa și narcisele-n lumea lor verde; așa și pâraiele

limpezi în căutarea acoperișului rece, când

vine vara fierbinte; așa și-n pădure tufișul, așa

și mușcata bogată în flori abia îmbobocite:

da, chiar și măreția destinului, cel imaginat

pentru morții noștri iluștri; așa și toate

acele povești minunate – citite ori auzite –

izvorul de nesecat al acelei licorii nemuritoare,

cel pentru noi curgând de la hotarele cerului.

Splendoarea aceasta toată – noi n-o trăim

numai o oră scurtă; nu, aidoma șoaptelor

acelor arbori din jurul templului, ea ne devine

repede dragă – precum însuși templul, așa și

luna, și poezia iubirii, precum și marile glorii,

toate ne bântuie până devin – în sufletul nostru –

lumină strălucitoare, toate atât de tare legate

de noi,

fie că e lumină, fie că este noapte;

Avem nevoie mereu de splendoare, altfel – pierim.

-fragment-

-traducere de Catalina Franco–

______________________________

A thing of beauty is a joy for ever:

Its loveliness increases; it will never

Pass into nothingness; but still will keep

A bower quiet for us, and a sleep

Full of sweet dreams, and health, and quiet breathing.

Therefore, on every morrow, are we wreathing

A flowery band to bind us to the earth,

Spite of despondence, of the inhuman dearth

Of noble natures, of the gloomy days,

Of all the unhealthy and o’er-darkened ways

Made for our searching: yes, in spite of all,

Some shape of beauty moves away the pall

From our dark spirits. Such the sun, the moon,

Trees old and young, sprouting a shady boon

For simple sheep; and such are daffodils

With the green world they live in; and clear rills

That for themselves a cooling covert make

‘Gainst the hot season; the mid forest brake,

Rich with a sprinkling of fair musk-rose blooms:

And such too is the grandeur of the dooms

We have imagined for the mighty dead;

All lovely tales that we have heard or read:

An endless fountain of immortal drink,

Pouring unto us from the heaven’s brink.

Nor do we merely feel these essences

For one short hour; no, even as the trees

That whisper round a temple become soon

Dear as the temple’s self, so does the moon,

The passion poesy, glories infinite,

Haunt us till they become a cheering light

Unto our souls, and bound to us so fast,

That, whether there be shine, or gloom o’ercast;

They always must be with us, or we die.

-excerpt-

Tatăl poetului, Walter Werneburg, a trăit – după al 2-lea război mondial – trei ani și jumătate ca prizonier la ruși. Abia la mijlocul anilor 1980 și-a ”imprimat” experiența în douăsprezece gravuri („Primăvara rusească”). După ce muncea în turnătoria din Saratow, putea câștiga o bucata de pâine în plus ca pictor.

Iată a doua imagine din acest ciclu, alături de cuvintele poetului despre pictorul care, la Erfurt, își sculptează experiența cu un ”spin” pe placa de zinc…
________________________________
Joachim Werneburg, ”Pictarea tavanului – Das Deckengemälde”

Cu un dorn în mână, zgârie el in metal
Visul acel ce-n Rusia ne-a mânat.
Opera unui artist, spre-a învinge coșmarul,
unei istorii ce ne-a marcat.


Eu, în casa ofițerului, pictând tavanul
cu o unealta mai blândă, totuși,
cu lovituri încete, un trandafir, dorit de femeie,
o să trăiască acum înăuntru.

Un popă se uită pe geam. Era un preot
și când plecasem cu trenul spre Rusia.
I-am cerut gardianului cărțile,
mi se gravasera semnele…

Silabisirea ciudatelor litere, la geam – mestecenii –
acum le spun Birkenstab!
Învăț limba învingătorilor, și chiar și numele florii
ce încununează odaia.

-traducere de Catalina Franco–
________________________

Einen Dorn in der Hand, ich ritz die metallene Platte.
Traum, der nach Rußland entführt,
Arbeit eines Künstlers an der gezinkten Historie,
niederzuringen den Alp.

Mal ich, im Hause des Offiziers, die Decke des Zimmers,
weicheres Werkzeug zwar,
Von der Frau gewollt, mit sanftem Strich eine Rose,
drinnen wohnt sie nun gern.

Schaut ein Pope durchs Fenster. Ich hatte auch einen Pfaffen,
fuhrn wir nach Rußland im Zug,
Wachsoldat, den ich um seine Bücher gebeten,
prägte die Zeichen mir ein.

Fremde Buchstaben, die er nannte, die Birken am Fenster,
Birkenstab’ heiß ich sie jetzt!
Lernt ich die Sprache der Sieger, und auch den Namen der Blume,
welche das Wohnzimmer krönt.
___________________________________________
-Elena Kortliarker, ”Trandafirii lui Chagall”

Poem publicat cu dedicația „Ultimul cântec pentru Giselheer“. „Giselher” era numele celui mai tânăr dintre cei trei regi burgunzi din „Nibelungenlied”, Else Lasker-Schüler i s-a adresat lui Gottfried Benn cu acest nume în poeziile sale. „Auzi!“ formează sfârșitul unui ciclu de unsprezece poezii dedicate lui Gottfried Benn, intre care cele patru poezii „Giselheer dem Heiden“, „Giselheer dem Knaben“, „Giselheer dem König“ și „Giselheer dem Tiger“. „.

Relația lui Else Lasker-Schüler cu Gottfried Benn, care era cu șaptesprezece ani mai tânăr ca ea, a ocupat biografii ca nicio altă prietenie din viața poetului. Nu există nicio dovadă a unei relații de dragoste intense despre care să se poată spune că i-ar fi legat pe cei doi. Singurele surse pe care le avem sunt poeziile lui Else Lasker-Schüler și Gottfried Benn.

___________________________________
Else Lasker-Schüler, ”Ascultă! – Höre!”

Noaptea eu îți jefuiesc

Trandafirii gurii

Pe care nicicum vreo femeie

Nu i-ar afla ca să-i bea.

Cine te îmbrățișează

Îmi fură mie fiorii

În jurul trupului tău

De mine pictați.

Eu sunt marginea căii tale.

Cine te atinge

Cade.

Simți tu viața mea

Cum pe de-a întregul

Te înconjoară

Cu tivu-i îndepărtat ?

-traducere de Catalina Franco-
_________________________________
Ich raube in den Nächten

Die Rosen deines Mundes,

Daß keine Weibin Trinken findet.

Die dich umarmt,

Stiehlt mir von meinen Schauern,

Die ich um deine Glieder malte.

Ich bin dein Wegrand.

Die dich streift,

Stürzt ab.

Fühlst du mein Lebtum

Überall

Wie ferner Saum?

Arthur Rimbaud, ”Ofélia”

I
Pe valul calm și negru sub stelele dormind
Ophelia cea albă plutește – un mare crin,
Încet-încet plutește, culcată-n large văluri…
Departe în pădure răsună lungi ecouri.
Sunt mii de ani de când Ofelia cea tristă,
Pe râul lung și negru, fantasmă albă trece;
Sunt mii de ani de când în blânda-i nebunie,
În boarea înserării, ea își șoptea iubirea.
Vântu-i sărută sânii și-împrăștie-n corole,
Plutind ușor pe ape, largele-i sale văluri;
Iar sălcii tremurânde îi plâng încet pe umăr,
O trestie se înclină pe visătoarea-i frunte.
În jurul ei suspină răniții nenufari;
Ea uneori trezește aninul care doarme,
Se-aude dinspre cuiburi gingaș fior de aripe:
– Un cânt misterios din stele de-aur vine.

II
– Ofelia cea pală! frumoasă ca zăpada!
Tu ai murit, copilă, purtată acum de valuri!
Un vânt suflând din munții înalți norvegieni
Vorbitu-ți-a domol de-o libertate amară;
O răsuflare, numai, prin părul ei bogat,
Ciudate sonuri nasc în visătoru-i suflet;
Blândul murmur al lumii i-ascultă inima
Si-i plânset de copac și e suspin în noapte;
Și-n voci de mări nebune și-n vaiet uriaș,
Prea omenesc, prea dulce o inimă se frânge;
Iar într-o zi de-april, un mândru cavaler,
Palid sărman nebun se așează la picioare-i!
O! Cer! Iubire! Doruri! Nebuna, vai, ce vis!
Precum în foc zăpada, in el tu te-ai topit:
Căci al tău vis imens îți năbuși cuvântul,
– Cumplitul infinit îți spulberă azurul!

III
– Iară poetul spune că razelor de stele
Tu noaptea le-aduci flori, de ele le anini,
Că el văzu pe apă, culcată-n văluri grele,
Pe-Ofelia cea albă plutind – un mare crin.

-traducere de Catalina Franco-
_________________________________

I
Sur l’onde calme et noire où dorment les étoiles
La blanche Ophélia flotte comme un grand lys,
Flotte très lentement, couchée en ses longs voiles…
On entend dans les bois lointains des hallalis.
Voici plus de mille ans que la triste Ophélie
Passe, fantôme blanc, sur le long fleuve noir;
Voici plus de mille ans que sa douce folie
Murmure sa romance à la brise du soir.
Le vent baise ses seins et déploie en corolle
Ses grands voiles bercés mollement par les eaux;
Les saules frissonnants pleurent sur son épaule,
Sur son grand front rêveur s’inclinent les roseaux.
Les nénuphars froissés soupirent autour d’elle;
Elle éveille parfois, dans un aune qui dort,
Quelque nid, d’où s’échappe un petit frisson d’aile:
Un chant mystérieux tombe des astres d’or.

II
Ô pale Ophélia! belle comme la neige!
Oui tu mourus, enfant, par un fleuve emporté!
C’est que les vents tombant des grands monts de Norvège
T’avaient parlé tout bas de l’âpre liberté;
C’est qu’un souffle, tordant ta grande chevelure,
A ton esprit rêveur portait d’étranges bruits;
Que ton coeur écoutait le chant de la nature
Dans les plaintes de l’arbre et les soupirs des nuits;
C’est que la voix des mers folles, immense râle,
Brisait ton sein d’enfant, trop humain et trop doux;
C’est qu’un matin d’avril, un beau cavalier pâle,
Un pauvre fou, s’assit muet à tes genoux!
Ciel! Amour! Liberté! Quel rêve, ô pauvre folle!
Tu te fondais à lui comme une neige au feu:
Tes grandes visions étranglaient ta parole
Et l’infini terrible effara ton oeil bleu !

III
Et le poète dit qu’aux rayons des étoiles
Tu viens chercher, la nuit, les fleurs que tu cueillis,
Et qu’il a vu sur l’eau, couchée en ses longs voiles,
La blanche Ophélia flotter, comme un grand lys.

Cesare Pavese, ” Casa – La casa”

Cu ochii închiși, omul singur aude

o voce blândă parcă o boare

ce-i mângâie chipul o răsuflare ușoară

din timpuri trecute venită parcă.

Omul singur aude vocea străbună

și de părinții lui cândva auzită

limpede adâncă o voce ce întunecă seara

aidoma verdelui de pe iazuri și dealuri.

Mângâietoare o voce de umbră

ce dintr-un tainic izvor curge calmă

omul singur o știe: o bea cu sfială

cu ochii închiși nu pare să-i fie alături.

E vocea ce l-a oprit cândva și pe tatăl

tatălui său și pe fiece sânge mort.

Un glas de femeie răsunând tainic

pe pragul ușii când întunericul cade.

-traducere de Catalina Franco-
__________________________________

L’uomo solo ascolta la voce calma

con lo sguardo socchiuso, quasi un respiro

gli alitasse sul volto, un respiro amico

che risale, incredibile, dal tempo andato.

L’uomo solo ascolta la voce antica

che i suoi padri, nei tempi, hanno udito,

chiara e raccolta, una voce che come il verde

degli stagni e dei colli incupisce a sera.

L’uomo solo conosce una voce d’ombra,

carezzante, che sgorga nei toni calmi

di una polla segreta: la beve intento,

occhi chiusi, e non pare che l’abbia accanto.

E la voce che un giorno ha fermato il padre

di suo padre, e ciascuno del sangue morto.

Una voce di donna che suona segreta

sulla soglia di casa, al cadere del buio.

William Butler Yeats, ”Acolo, în grădina cu sălcii – Down by the Salley Gardens”

În jos lângă gradina cu sălcii m-am întâlnit cu iubirea;

Lângă gradina cu sălcii trecu cu piciorușele ei ca neaua.

Ia iubirea cum vine, mi-a spus, cum cresc frunzele-n arbor;

Dar eu, fiind și tânăr și prost, n-am fost cu ea de acord.

Într-un câmp lângă râu, ne-așezasem eu și iubita,

Pe umăru-mi înclinat ea-și puse mâna-i ca neaua.

Ia iubirea cum vine, îmi spuse, cum crește pe maluri iarba;

Dar eu eram prost și tânăr, iar numai lacrimi s-acuma.

-traducere de Catalina Franco–

______________________________

Down by the salley gardens my love and I did meet;

She passed the salley gardens with little snow-white feet.

She bid me take love easy, as the leaves grow on the tree;

But I, being young and foolish, with her would not agree.

In a field by the river my love and I did stand,

And on my leaning shoulder she laid her snow-white hand.

She bid me take life easy, as the grass grows on the weirs;

But I was young and foolish, and now am full of tears.

William Butler Yeats, ”Ephemera”

”Ochii tăi cândva niciodată sătui de ai mei
Se-apleacă acum cu durere sub pleoape,
Fiindcă dragostea noastră moare”
Și atunci ea:
„Chiar de dragostea noastră moare, haidem
Pe singurateca margine a lacului, încă
O dată împreună în acel ceas al blândeții
Când, sărman copil obosit, Pasiunea adoarme:
Ce îndepărtate par stelele și ce departe-i
Sărutul nostru dintâi, ce bătrână inima noastră!”

Gânditori se plimbau printre frunzele moarte,
Iar cel a cărui mână pe a ei o ținea îi răspunse:
„Prea ades ne-a purtat Pasiunea inima rătăcită”.

În juru-le – pădurea. Frunzele galbene-n toamnă
Cădeau vestejite ca stelele-n noapte, și dintr-odată
Un iepur șchiop și bătrân apăru pe cărare;
Toamna o invadase: acum, încă o dată, cei doi
Se-aflau pe singurateca margine-a lacului:
Întorcându-se, el văzu că ea tăcut adunase
Frunzele moarte, umede, cum era și roua
Din ochii ei, și le strânsese-n tăcere la piept,
Și și le prinsese în păru-i.
„Tu nu fi tristă
Că suntem obosiți, ne așteaptă alte iubiri
În ură și în iubire, trece-ți orele fără să plângi.
Înainte-ne-i veșnicia; fiindcă în sufletul nostru
Mereu se află iubire, și mereu rămas bun.”

-traducere de Catalina Franco-
_______________________________

‘Your eyes that once were never weary of mine
Are bowed in sorrow under pendulous lids,
Because our love is waning’
And then she:
‘Although our love is waning, let us stand
By the lone border of the lake once more,
Together in that hour of gentleness
When the poor tired child, Passion, falls asleep:
How far away the stars seem, and how far
Is our first kiss, and ah, how old my heart!’

Pensive they paced along the faded leaves,
While slowly he whose hand held hers replied:
‘Passion has often worn our wandering hearts.’

The woods were round them, and the yellow leaves
Fell like faint meteors in the gloom, and once
A rabbit old and lame limped down the path;
Autumn was over him: and now they stood
On the lone border of the lake once more:
Turning, he saw that she had thrust dead leaves
Gathered in silence, dewy as her eyes,
In bosom and hair.
‘Ah, do not mourn,’ he said,
‘That we are tired, for other loves await us;
Hate on and love through unrepining hours.
Before us lies eternity; our souls
Are love, and a continual farewell.’