Thomas Stearns Eliot, „Tărâmul pustiit – The Wasteland”

„Nam Sibyllam quidem Cumis ego ipse oculis meis vidi
in ampulla pendere, et cum illi pueri dicerent: Σιβυλλα
τι θελεις; respondebat illa: αποθανειν θελω.”

For Ezra Pound
il miglior fabbro.

I. Îngroparea morților

Aprilie-i cea mai crudă-între luni – cea aducând
Din pământul mort liliacul, amestecând
Amintiri și dorință, și frământând și trezind,
Sub ploaia de primăvară, latentele rădăcini.
Iarna a ocrotit și a ținut la căldură uscații
Tuberculi, pământul i-a acoperit cu o zapadă
Uitucă, și i-a hrănit cu un strop de viață.
Vara ne surprinsese venind cu o ploaie
Peste Starnbergersee: ne-am oprit sub o colonadă,
Apoi, în lumina soarelui, am ajuns în Hofgarten,
Și am băut cafea, și-am vorbit o oră întreagă.
Bin gar keine Russin, stamm ’aus Litauen, echt deutsch.
Pe când eram copii stăteam cu arhiducele,
Cu vărul meu, care mă luase la sanie,
Și m-am înfricoșat. El îmi spusese, Marie,
Marie, ține-te bine, Marie. Și ne-am dat drumul.
La munte, la munte – acolo te poți simți liber.
Citesc, o mare parte din noapte, iar iarna cobor spre sud.
Din rădăcinile astea – care se prind, ce ramuri cresc
Din molozul ăsta cu pietre? Fiu al omului, tu
Nu poți spune și nici ghici, căci numai tu recunoști,
Sub strălucire de soare, mormanul formelor sparte,
Iar arborul mort nu oferă-adăpost, și nici greierul
Vreo mângâiere, în piatra uscată nu sună apă.
Și numai umbră afli sub stânca roșie,
(Vino la umbra acelei stânci roșii),
Vreau să-ți arăt ceva diferit
De umbra ta
Care te-urmează cu pași prelungi dimineața,
Ori de umbra
Ta, ce se ridică să te întâlnească seara;
Îți voi arăta frica ta într-o mână de praf.
Frisch weht der Wind
Der Heimat
zu
Mein Irisch Kind,
Woilest du?
„Mi-ai dat mai întâi zambile în urmă c-un an;
„M-au numit copila zambilelor”.
– Cu toate acestea, când ne-am întors târziu din grădina zambilelor,
Tu cu brațele pline de flori, cu părul ud, nu am putut
Vorbi, ochii mi s-au închis, și nu eram
Nici viu, nici mort, și nu știam nimic, în timp ce,
În inima luminii,
Priveam tăcerea.
Oed ’und leer das Meer.
Madame Sosostris, faimoasă clarvăzătoare,
Cu toate acestea, răcise rău, dintr-o dată,
Stiută drept cea-mai-înțeleaptă femeie din Europa,
Cu un pachet diabolic de cărți. Iată, mi-a spus,
Cartea ta, marinarul fenician înecat,
(Acelea sunt perlele care-i fuseseră ochi. Uite-le!)
Și iat-o pe Belladonna, pe Doamna Stâncilor,
Doamna situațiilor.
Aici e omul cu cele trei doage, iată și Roata,
Și negustorul doar cu un singur ochi, și cartea asta,
Care e goală, poartă ceva pe spate,
Ceva care nu se-arată vederii. Nu pot găsi
Spânzuratul. Teme-te de moartea prin apă.
Văd mulțimi mari de oameni umblând în cercuri.
Mulțam. Iar, dacă-o vezi pe draga doamnă Equitone,
Spune-i c-am să-i aduc chiar eu horoscopul:
Ar trebui să fii foarte atent în zilele astea.
Orașul ireal,
Sub ceața maronie a unor zori de iarnă,
O mare mulțime curgea peste Podul Londrei, așa de mare,
Cum n-aș fi crezut niciodată că moartea atâți destrămase.
Și exalau suspine, scurte și rare,
Și toți umblau cu ochii ațintiți la picioare. Curgeau
De sus de pe deal și de pe strada King William,
Până acolo unde Sfânta Mary Woolnoth semnala orele
Cu un sunet mort la ultima bătaie-a lui nouă.
Văzând acolo pe unul cunoscut, l-am oprit, strigându-l: „Stetson!
Tu, care-ai fost cu mine pe navele din Milazzo!
Cadavrul acela plantat în grădină anul trecut,
Început-a să înmugurească? O să înflorească?
Ori vreun napraznic ger îi va fi distrus patul?
Oh, ține Câinele la distanță, el e prieten cu omul,
Dacă nu vrei să-l dezgroape iarăși cu unghia!
You! hypocrite lecteur!—mon semblable,—mon frère!”

-traducere de Catalina Franco–

__________________________________
I. The Burial of the Dead
April is the cruellest month, breeding
Lilacs out of the dead land, mixing
Memory and desire, stirring
Dull roots with spring rain.
Winter kept us warm, covering
Earth in forgetful snow, feeding
A little life with dried tubers.
Summer surprised us, coming over the Starnbergersee
With a shower of rain; we stopped in the colonnade,
And went on in sunlight, into the Hofgarten,
And drank coffee, and talked for an hour.
Bin gar keine Russin, stamm’ aus Litauen, echt deutsch.
And when we were children, staying at the arch-duke’s,
My cousin’s, he took me out on a sled,
And I was frightened. He said, Marie,
Marie, hold on tight. And down we went.
In the mountains, there you feel free.
I read, much of the night, and go south in the winter.
What are the roots that clutch, what branches grow
Out of this stony rubbish? Son of man,
You cannot say, or guess, for you know only
A heap of broken images, where the sun beats,
And the dead tree gives no shelter, the cricket no relief,
And the dry stone no sound of water. Only
There is shadow under this red rock,
(Come in under the shadow of this red rock),
And I will show you something different from either
Your shadow at morning striding behind you
Or your shadow at evening rising to meet you;
I will show you fear in a handful of dust.
Frisch weht der Wind
Der Heimat
zu
Mein Irisch Kind,
Wo weilest du?
“You gave me hyacinths first a year ago;
“They called me the hyacinth girl.”
—Yet when we came back, late, from the Hyacinth garden,
Your arms full, and your hair wet, I could not
Speak, and my eyes failed, I was neither
Living nor dead, and I knew nothing,
Looking into the heart of light, the silence.
Oed’ und leer das Meer.
Madame Sosostris, famous clairvoyante,
Had a bad cold, nevertheless
Is known to be the wisest woman in Europe,
With a wicked pack of cards. Here, said she,
Is your card, the drowned Phoenician Sailor,
(Those are pearls that were his eyes. Look!)
Here is Belladonna, the Lady of the Rocks,
The lady of situations.
Here is the man with three staves, and here the Wheel,
And here is the one-eyed merchant, and this card,
Which is blank, is something he carries on his back,
Which I am forbidden to see. I do not find
The Hanged Man. Fear death by water.
I see crowds of people, walking round in a ring.
Thank you. If you see dear Mrs. Equitone,
Tell her I bring the horoscope myself:
One must be so careful these days.
Unreal City,
Under the brown fog of a winter dawn,
A crowd flowed over London Bridge, so many,
I had not thought death had undone so many.
Sighs, short and infrequent, were exhaled,
And each man fixed his eyes before his feet.
Flowed up the hill and down King William Street,
To where Saint Mary Woolnoth kept the hours
With a dead sound on the final stroke of nine.
There I saw one I knew, and stopped him, crying: “Stetson!
“You who were with me in the ships at Mylae!
“That corpse you planted last year in your garden,
“Has it begun to sprout? Will it bloom this year?
“Or has the sudden frost disturbed its bed?
“Oh keep the Dog far hence, that’s friend to men,
“Or with his nails he’ll dig it up again!
“You! hypocrite lecteur!—mon semblable,—mon frère!” Vezi mai puţin

Comentarii

”The Waste Land ” este o poezie de TS Eliot, considerată drept una dintre cele mai importante poezii ale secolului al XX-lea și o lucrare centrală a poeziei moderniste. Poemul de 434 de linii fost publicat sub formă de carte în decembrie 1922. Printre frazele sale celebre se numără „Aprilie este cea mai crudă lună”, „Îți voi arăta frica într-o mână de praf” și mantra în limba sanscrită „ Shantih shantih shantih ”.Poemul lui Eliot combină legenda Sfântului Graal și a Regelui Pescar cu viniete ale societății britanice contemporane. Eliot folosește multe aluzii literare și culturale din canonul occidental, cum ar fi Metamorfozele lui Ovidiu , Divina Comedie a lui Dante , precum și Shakespeare , budismul și Upanishad -ele hinduse . Poemul alternează voci de satiră și profeție , care prezintă schimbări bruște și neanunțate de vorbitor , locație și timp și evocând o gamă vastă și disonantă de culturi și literaturi.

T.S. Eliot, ”Tărâmul pustiit – The Wasteland”

II „Un joc de șah”

Scaunul pe care stătea, ca un tron lustruit,
Strălucea pe marmura, unde oglinda
Sprijinită de stâlpi lucrați cu lăstari de viță de vie
Și struguri, printre care privea un Cupidon aurit
(Altul își ascunsese ochii sub o aripă)
Dublând astfel flacăra candelabrelor
Cu șapte brațe, ce răsfrângeau pe masă lumina
Odată cu strălucirea bijuteriilor ei, ce se ridica
S-o întâmpine din casetele satinate, revărsate
Din abundență; în flacoane de fildeș, de sticlă
Colorată, stăteau la pândă parfumuri ciudate,
Tulburi, amestecate – creme, pulberi, lichide, care
Încețoșau și înecau simțul în miresme; mișcate
De aerul proaspăt intrat pe fereastră, toate urcau
Și hrăneau lunga flacără a lumânării, si-i îndreptau
Fumul către tavan, însuflețindu-i parcă desenele.


Un uriaș lemn de mare îmbrăcat în aramă
Ardea verde și galben și încadrat în piatră,
În a cărui lumină tristă înoată-un delfin sculptat.
Pe căminul antic era pictat, de parcă
Deschizând o fereastră spre acea scenă sălbatică
A prefacerii Filomelei, atât de brutal violată
De regele barbar; totuși acolo privighetoarea
Umpluse pustiul tot, cu vocea-i inviolabilă,
Chiar dacă plângea, iar lumea și azi continuă
„Giag Giagul”-ul acela obscen, în urechi murdare.

Și alte cioturi uscate de timp
Se întindeau pe pereți spre-a spune parcă povești;
Se aplecau, forme uluite, tăcute, în camera închisă.
Se auzeau târșâind niște pași pe scară.
La luminile focului, sub o perie, părul ei
Răspândea stropi de foc,
Străluceau în cuvinte, cădeau apoi iar, într-o tăcere sălbatică.

„Astă seară stau rău cu nervii. Da, stau chiar rău. Rămâi cu mine.
Vorbește cu mine. De ce nu-mi spui niciodată nimic.
Vorbește-mi. Ce gânduri mai ai? La ce te gândești?
La ce? Nu știu niciodată la ce te gândești.”

Cred că ne-aflam pe-aleea șobolanilor
Unde morții și-au pierdut oasele.

„Ce e cu-acel zgomot?”
Vântul sub uşă.
„Ce e cu-acel zgomot acum? Ce face vântul?”
Nimic și iarăși nimic.
„Nu
Știi nimic? Nu vezi nimic? Nu-ți amintești
Chiar nimic?”

Îmi amintesc
Acele perle care erau ochii lui.
„Mai ești în viață sau nu? Nu ai nimic în cap?”

Dar
O O O O acel Shakespeherian Rag—
Așa elegant
Așa brillant
„Acum ce să fac? Ce ar trebui să fac?”
„Am să ies afară din casă și am să umblu pe stradă
„Așa, cu părul lăsat. Iar mâine ce o să facem?
„Dar ce-am făcut noi vreodată?”
Apa fierbinte la zece.
Și, dacă plouă,-o mașină închisă la patru.
Și o să jucăm șah,
Bătând din ochii fără pleoape și așteptând o bătaie la ușă.

Când bărbatul lui Lil fu lăsat la vatra, eu i-am tot zis,
Fără vorbe prea multe, i-am spus-o drept,
GRĂBEȘTE E TIMPUL
Acuma, că Albert se întoarce, fii și tu un pic mai deșteaptă.
O să vreie să știe ce ai făcut tu cu banii pe care ți i-a dat
Ca să-ți faci dinții. Știu c-a făcut-o, eram de față.
Dă-i jos pe toți, și pune-ți, Lil, alții, frumoși,
A spus, știi că nu mai suport să te vad tot așa.
Și nici eu, îi spun, și gândește la bietul Albert,
După patru ani de armată, va vrea și el să se distreze oleacă,
Dacă tu nu gândești la asta, îți zic, o s-o facă o alta.
Da?, spune ea. Și de ce nu, i-am zis.
Atunci voi ști cui să-i mulțumesc, îmi zise, și-mi aruncă o privire piezișă.
GRĂBEȘTE E TIMPUL
Dacă n-ai chef, fă cum îți place, i-am spus.
Altele or s-o facă dacă tu n-o să poți.
Dar dacă Albert te lasă, nu-mi spune mie.
Ar trebui să-ți fie rușine, am spus, s-arăți atât de bătrână.
(Și ea n-are decât treizeci-și-unu.)

Nu am ce face, îmi zice, și face o mutră lungă,
Sunt acele pastile luate ca s-avortez
(Are deja cinci copii și aproape că a murit din cauza micului George.)
Farmacistul a zis că e sigur, dar eu nu mai sunt la fel, mi-a zis.
Ești chiar proastă, spun eu.
Ei bine, dacă Albert nu vrea să te lasă în pace, ce-ai să te faci, zic eu,
De ce ne căsătorim dacă nu vrem copii?
GRĂBEȘTE E TIMPUL
Ei bine, în duminica aceea, Albert era acasă, aveau o friptură bună,
Și m-au invitat la prânz, să mă bucur de ea fierbinte…
DĂ-I DRUMUL E TIMPUL
HAI CĂ E TIMPUL
Noapte bună Bill. Noapte bună Lou. Noapte bună May. Noapte bună.
Pa! Pa. Hai, noapte bună.
Noapte bună, o, doamnelor, noapte bună, dulcile mele doamne, noapte bună, hai, noapte bună.

-traducere de Catalina Franco-
––––––––––––––––––
II. A Game of Chess

The Chair she sat in, like a burnished throne,
Glowed on the marble, where the glass
Held up by standards wrought with fruited vines
From which a golden Cupidon peeped out
(Another hid his eyes behind his wing)
Doubled the flames of sevenbranched candelabra
Reflecting light upon the table as
The glitter of her jewels rose to meet it,
From satin cases poured in rich profusion;
In vials of ivory and coloured glass
Unstoppered, lurked her strange synthetic perfumes,
Unguent, powdered, or liquid—troubled, confused
And drowned the sense in odours; stirred by the air
That freshened from the window, these ascended
In fattening the prolonged candle-flames,
Flung their smoke into the laquearia,
Stirring the pattern on the coffered ceiling.
Huge sea-wood fed with copper
Burned green and orange, framed by the coloured stone,
In which sad light a carvéd dolphin swam.
Above the antique mantel was displayed
As though a window gave upon the sylvan scene
The change of Philomel, by the barbarous king
So rudely forced; yet there the nightingale
Filled all the desert with inviolable voice
And still she cried, and still the world pursues,
“Jug Jug” to dirty ears.
And other withered stumps of time
Were told upon the walls; staring forms
Leaned out, leaning, hushing the room enclosed.
Footsteps shuffled on the stair.
Under the firelight, under the brush, her hair
Spread out in fiery points
Glowed into words, then would be savagely still.

“My nerves are bad tonight. Yes, bad. Stay with me.
“Speak to me. Why do you never speak. Speak.
“What are you thinking of? What thinking? What?
“I never know what you are thinking. Think.”

I think we are in rats’ alley
Where the dead men lost their bones.

“What is that noise?”
The wind under the door.
“What is that noise now? What is the wind doing?”
Nothing again nothing.
“Do
“You know nothing? Do you see nothing? Do you remember
“Nothing?”

I remember
Those are pearls that were his eyes.
“Are you alive, or not? Is there nothing in your head?”

But
O O O O that Shakespeherian Rag—
It’s so elegant
So intelligent
“What shall I do now? What shall I do?”
“I shall rush out as I am, and walk the street
“With my hair down, so. What shall we do tomorrow?
“What shall we ever do?”
The hot water at ten.
And if it rains, a closed car at four.
And we shall play a game of chess,
Pressing lidless eyes and waiting for a knock upon the door.

When Lil’s husband got demobbed, I said—
I didn’t mince my words, I said to her myself,
HURRY UP PLEASE ITS TIME
Now Albert’s coming back, make yourself a bit smart.
He’ll want to know what you done with that money he gave you
To get yourself some teeth. He did, I was there.
You have them all out, Lil, and get a nice set,
He said, I swear, I can’t bear to look at you.
And no more can’t I, I said, and think of poor Albert,
He’s been in the army four years, he wants a good time,
And if you don’t give it him, there’s others will, I said.
Oh is there, she said. Something o’ that, I said.
Then I’ll know who to thank, she said, and give me a straight look.
HURRY UP PLEASE ITS TIME
If you don’t like it you can get on with it, I said.
Others can pick and choose if you can’t.
But if Albert makes off, it won’t be for lack of telling.
You ought to be ashamed, I said, to look so antique.
(And her only thirty-one.)
I can’t help it, she said, pulling a long face,
It’s them pills I took, to bring it off, she said.
(She’s had five already, and nearly died of young George.)
The chemist said it would be all right, but I’ve never been the same.
You are a proper fool, I said.
Well, if Albert won’t leave you alone, there it is, I said,
What you get married for if you don’t want children?
HURRY UP PLEASE ITS TIME
Well, that Sunday Albert was home, they had a hot gammon,
And they asked me in to dinner, to get the beauty of it hot—
HURRY UP PLEASE ITS TIME
HURRY UP PLEASE ITS TIME
Goonight Bill. Goonight Lou. Goonight May. Goonight.
Ta ta. Goonight. Goonight.
Good night, ladies, good night, sweet ladies, good night, good night. Vezi mai puţin

Aluzia invizibilă la marea dragoste-pasiune povestită de Shakespeare ajunge însă să sublinieze într-un mod puternic antifrastic mizerabilul eșec relațional în care este implicată această „ea” anonimă….

T. S. Eliot, ”Pământul pustiit – The Waste Land”

III. Predica Focului

Perdeaua râului s-a risipit: cele din urmă frunze
Se ghemuie și se scufundă în malul ud. Vântul
Străbate neauzit lutul maroniu. S-au dus și Nimfele.
Blândă Tamisă, lunecă încet, până ce mi se-încheie cântul.… Vezi mai mult

„Deh, quando tu sarai tornato al mondo e riposato de la lunga via”, seguitò ‘l terzo spirito al secondo, „ricorditi di me, che son la Pia; Siena mi fé, disfecemi Maremma: salsi colui che ‘nnanellata pria disposando m ‘avea con la sua gemma”. Dante, ”Purgatorio”

• Răspunde

Catalina FrancoUnui cititor occidental, „Predica focului” îi va aminti probabil cea de-a treia secțiune a „Wasteland” a lui T.S.Eliot.Sugestia predicii, rostită de Gautama în fața a o mie de asceți devotați cultului focului, pe dealul Gayasisa, este încă imensă și stă la baza practicii „non-atașamentului”.Adittapariyaya sutta – Predica focului (Samyutta Nikaya 35.28)Asa am auzit.Odată, Preafericitul a stat la Gaya, pe Dealul Gayasisa, împreună cu o mie de călugări. Acolo, adresându-se călugărilor, le-a spus:„Călugări, totul arde! Și ce arde, călugări?Vederea arde, călugări, forme și culori ard, conștiință vizuală arde, arde contactul vizual și orice senzație care apare în dependență de contactul vizual cu obiectele sale – fie că este percepută ca plăcută, neplăcută sau neutră – și aceasta arde.Prin ce arde? Arde cu focul atașamentului, cu focul aversiunii, cu focul confuziei. Arde, vă spun, din cauza nașterii, a bătrâneții și a morții, a durerii, a tânguirii, a disconfortului, a angoasei și a descurajării.Auzul arde, o, călugări, sunetele ard, conștiința auditivă arde, contactul auditiv arde și orice apare în dependență de contactul urechii cu obiectele sale – fie că este perceput ca fiind plăcut, neplăcut sau neutru – și asta arde.Prin ce arde? Arde prin focul atașamentului, focul aversiunii, focul confuziei. Arde, vă spun, din cauza nașterii, a bătrâneții și a morții, a durerii, a tânguirii, a disconfortului, a angoasei și a descurajării.Mirosul, o, călugări, arde, mirosuri ard, conștiința olfactivă arde, contactul olfactiv arde și orice apare în dependență de contactul nasului cu obiectele sale – fie că este perceput ca plăcut, neplăcut sau neutru – și asta arde.Prin ce arde? Arde cu focul atașamentului, focul aversiunii, focul confuziei. Arde, vă spun, din cauza nașterii, a bătrâneții și a morții, a durerii, a tânguirii, a disconfortului, a angoasei și a descurajării.Gustul, o, călugări, arde, conștiința gustativă arde, contactul gustativ arde și orice apare în dependență de contactul limbii cu obiectele sale – fie că este perceput ca plăcut, neplăcut sau neutru – arde și asta. .Prin ce arde? Arde cu focul atașamentului, focul aversiunii, focul confuziei. Arde, vă spun, din cauza nașterii, a bătrâneții și a morții, a durerii, a tânguirii, a disconfortului, a angoasei și a descurajării.Atingerea, o, călugări, arde, senzațiile tactile ard, conștiința tactilă arde, contactul cu corpul arde și orice apare în dependență de contactul corpului cu obiectele sale – fie că este perceput ca plăcut, neplăcut sau neutru – de asemenea, aceasta arde.Prin ce arde? Arde cu focul atașamentului, focul aversiunii, focul confuziei. Arde, vă spun, din cauza nașterii, a bătrâneții și a morții, a durerii, a tânguirii, a disconfortului, a angoasei și a descurajării.Mintea, o, călugări, arde, obiectele minții ard, conștiința mentală arde, contactul minții arde și orice apare în dependență de contactul minții cu obiectele sale – fie că este perceput ca plăcut, neplăcut sau neutru – de asemenea asta arde.Prin ce arde? Arde cu focul atașamentului, focul aversiunii, focul confuziei. Arde, vă spun, din cauza nașterii, a bătrâneții și a morții, a durerii, a tânguirii, a disconfortului, a angoasei și a descurajării.”Așa i-a învățat Prea Fericitul și monahii, bucuroși, s-au bucurat să audă cuvintele lui. În timp ce această explicație era împărtășită, mințile a o mie au fost eliberate de influențele impure prin non-atașament.-în limba romana de Catalina Franco-