din Thomas Stearns Eliot, „East Cocker”

Ca să ajungi unde ești, să pleci de unde n-ai stat,
Va fi nevoie să mergi pe căi unde nu e extaz.
Ca să ajungi la ceea ce nu cunoșteai
Va fi nevoie să mergi pe căi pe care le ignorai.
Ca să posezi ceea ce nu posedai
Va fi nevoie să mergi pe calea de-a fi sărac.
Ca să ajungi la ceeea ce nu erai
Ia-o pe calea pe care nu te-ai aflat.
Iar ce nu știi este tot ce știi
Iar ce deții este ce nu deții
Iar unde ești este unde nu ești.



______________________________
To arrive where you are, to get from where you are not,
You must go by a way wherein there is no ecstasy.
In order to arrive at what you do not know
You must go by a way which is the way of ignorance.
In order to possess what you do not possess
You must go by the way of dispossession.
In order to arrive at what you are not
You must go through the way in which you are not.
And what you do not know is the only thing you know
And what you own is what you do not own
And where you are is where you are not.
– fragment –

Wistan Hugh Auden, ”O, Zi-mi Adevărul Despre Iubire – O Tell Me The Truth About Love”

Unii zic că iubirea-i un copilaș,
Iar unii zic că-i o pasăre,
Unii că învârte lumile,
Spun unii că-i o nebunie
L-am întrebat pe vecinul
Care părea că știe,
Soția-i s-a supărat
Și a spus că nu este cazul.
Arată ca pijamalele, ori e
ca șunca dacă n-ai bere?!
Miroase oare ca lama
ori poate ca un parfum?
E înțepătoare ca un gard viu
e ca o plapuma moale?
Iară pe margini e aspră, e netedă?
Zi-mi adevărul despre iubire!
Spun despre ea,
în mici note misterioase,
cărțile de istorie,
dar e-un subiect foarte des întâlnit
pe navele de croazieră;
Constatat că-i des menționată
la cronica de sinucideri
și chiar o vezi mâzgălită
pe mersul trenurilor,
cumva latră precum
un alsacian la dietă
ori face ca boom-boom-ul
trupelor militare?
Ori ai putea s-o imiți
pe-un ferăstrău ori pe-un Grand Steinway?
Când cântă la nunți cumva
e-o nenorocire?
Ii place doar ce e clasic?
Tace dacă vrei liniște?
Zi-mi adevărul despre iubire.
M-am uitat și prin foișor
n-a fost niciodată pe-acolo;
Am fost pe Tamisa la Maidenhead,
iar apoi la Brighton.
Nu știu ce cântase mierla,
sau ce spusese laleaua,
dar nu se-ascundea în cotețul de pui
și nici sub vreun pat.
Poate oare lua
chipuri teribile?
Va fi suferind de vertij
când se dă-n leagăn?
Stă tot timpul la curse
se joaca cu sfoară ?
Se pricepe la bani ?
E oare patrioată ori nu prea – prea?
Vorbește urat, vulgar?
Zi-mi adevărul despre iubire.
Când vine, vine fără s-anunțe
exact când îmi suflu nasul?
O să-mi bată la ușă de dimineață,
în tramvai o să-mi calce pe labă?
O să se întâmple cum e
când se schimba vremea?
O să salute politicos ori fi-va pe fugă ?
Îmi va schimba viața-întreagă?
O zi-mi, zi-mi adevărul despre iubire!

-traducere de Catalina Franco–
________________________________

Some say love’s a little boy,
And some say it’s a bird,
Some say it makes the world go round,
Some say that’s absurd,
And when I asked the man next-door,
Who looked as if he knew,
His wife got very cross indeed,
And said it wouldn’t do.
Does it look like a pair of pyjamas,
Or the ham in a temperance hotel?
Does its odour remind one of llamas,
Or has it a comforting smell?
Is it prickly to touch as a hedge is,
Or soft as eiderdown fluff?
Is it sharp or quite smooth at the edges?
O tell me the truth about love.
Our history books refer to it
In cryptic little notes,
It’s quite a common topic on
The Transatlantic boats;
I’ve found the subject mentioned in
Accounts of suicides,
And even seen it scribbled on
The backs of railway guides.
Does it howl like a hungry Alsatian,
Or boom like a military band?
Could one give a first-rate imitation
On a saw or a Steinway Grand?
Is its singing at parties a riot?
Does it only like Classical stuff?
Will it stop when one wants to be quiet?
O tell me the truth about love.
I looked inside the summer-house;
It wasn’t even there;
I tried the Thames at Maidenhead,
And Brighton’s bracing air.
I don’t know what the blackbird sang,
Or what the tulip said;
But it wasn’t in the chicken-run,
Or underneath the bed.
Can it pull extraordinary faces?
Is it usually sick on a swing?
Does it spend all its time at the races,
or fiddling with pieces of string?
Has it views of its own about money?
Does it think Patriotism enough?
Are its stories vulgar but funny?
O tell me the truth about love.
When it comes, will it come without warning
Just as I’m picking my nose?
Will it knock on my door in the morning,
Or tread in the bus on my toes?
Will it come like a change in the weather?
Will its greeting be courteous or rough?
Will it alter my life altogether?
O tell me the truth about love.

Oscar Vladislas de Lubicz Milosz, ”Ireala – L’Irréelle”

Capul dulce ți-l lasă-n mâinile mele să doarmă:
Un Iunie de ruine arde în părul tău blond,
Liane, un soare bătrân pe hamei.
Gura ta – mac pe zidul care împrumută
Vechea lui umbră mucegăită rătăcitorilor.

Un cânt de pescari în nalba mărilor
E pentru mine vocea ta somnoroasă,
Vocea ta, prietenă nevăzută și melancolică.
Inima ta este patul de flori al dulcilor ieri,
Clopotul blând, nedeslușit în liniștea calmă.

Un cer de țară care-a murit de mult timp
Cântă în ochii tăi – un cer de pământ sărac
În care palida Annabel și Guy de Vere
Și D’Elormie aud în vânturi puternice
Cum dinspre cimitir răsună blândul octombrie.

Și ce contează că ești ireală?
Dintre cele care n-au existat niciodată?
Solitudinea mea de grădini străvechi și iubite
E mai puțin plină de farmec sau mai puțin frumoasă
Decât toamna ta cu frunze de foc?

-traducere de Catalina Franco–
_______________________

Laisse en mes mains dormir ta douce tête:
Juin des ruines brûle en tes cheveux blonds,
Lianes, soleil vieux sur les houblons.
Ta bouche est le pavot du mur qui prête
Sa vieille ombre moisie aux vagabonds.

Un chant de pêcheurs au mauve des mers
Voilà ce que m’est ta voix endormie,
Ta voix, invisible et pensive amie.
Ton cœur est le lit de fleurs des doux hiers,
La cloche tiède et sourde d’accalmie.

Un ciel de pays mort depuis longtemps
Chante en tes yeux, – un ciel de pauvre terre
Où la pâle Annabel et Guy de Vere
Et d’Elormie entendent aux grands vents
Sonner doux Octobre du cimetière.

Et qu’importe que tu sois irréelle
Et de celles qui ne furent jamais?
Ma solitude aux vieux jardins aimés
En est-elle moins charmeuse ou moins belle
Ton automne aux feuillages enflammés?

Edgar Allan Poe, ”Annabel Lee”

S-a întâmplat cu ani mulți în urmă cândva.
Într-un regat lângă mare,
Trăia o copilă, vei fi știind-o,
Cu numele Annabel Lee;
Și copila trăia doar cu gândul
De-a fi iubită și de-a mă iubi.

În regatul de lângă mare,
Eram amândoi doar ca niște copii:
Dar ne iubeam c-o mult prea mare iubire –
Eu și Annabel Lee,
La care puteau în ceruri râvni
Chiar și,-înaripați, serafimii.

Iar asta a fost pricina din care,
În regatul acela de lângă mare,
Un vânt înghețat a suflat dintr-un nor
Nimicind-o pe Annabel Lee;
Preaînaltele-i rude veniră s-o ducă
Departe de mine s-o închidă-n mormânt
În regatul de lângă mare.

Îngerii-n rai, decât noi mai puțin fericiți,
Ne-au invidiat pe noi! –
Da! asta a fost pricina ( cum toți o știu,
În acel regat lângă mare)
Că un vânt venind dintr-un nor
Mi-a înfrigurat și ucis
Pe frumoasa mea Annabel Lee.

Dar mult mai tare ne-a fost iubirea
Decât iubirea celor mai vârstnici ca noi –
A celor mai înțelepți ca noi –
Și nici îngerii sus în cer
Și nici demonii-adânc în mare,
N-ar fi vreodată în stare a despărți
Sufletul meu de sufletul
Minunatei Annabel Lee;

Căci luna nu strălucește vreodată
Făr’de-a-mi aduce, ca-n vis,
Pe minunata, draga mea Annabel Lee;
Stelele nu luminează vreodată
Fără ca eu să simt strălucind
Ochii dragostei mele Annabel Lee;

Și-așa, în mareea nopții, eu zac
în mormântul de lângă mare
Alături de draga – de dragostea mea –
De mireasa mea – de viața mea -,
Pe țărm, lângă marea vuind –
În mormântul de lângă mare.

-traducere de Catalina Franco-
________________________________

It was many and many a year ago,
In a kingdom by the sea,
That a maiden there lived whom you may know
By the name of Annabel Lee;
And this maiden she lived with no other thought
Than to love and be loved by me.

I was a child and she was a child,
In this kingdom by the sea:
But we loved with a love that was more than love –
I and my Annabel Lee;
With a love that the winged seraphs of heaven
Coveted her and me.

And this was the reason that, long ago,
In this kingdom by the sea,
A wind blew out of a cloud one night, chilling
My beautiful Annabel Lee;
So that her high-born kinsmen came
And bore her away from me,
To shut her up in a sepulchre
In this kingdom by the sea.

The angels, not half so happy in heaven,
Went envying her and me –
Yes! that was the reason (as all men know,
In this kingdom by the sea)
That the wind came out of the cloud
Chilling and killing my Annabel Lee.

But our love it was stronger by far than the love
Of those who were older than we –
Of many far wiser than we –
And neither the angels in heaven above,
Nor the demons down under the sea,
Can ever dissever my soul from the soul
Of the beautiful Annabel Lee;

For the moon never beams without bringing me dreams
Of the beautiful Annabel Lee;
And the stars never rise but I feel the bright eyes
Of the beautiful Annabel Lee;
And so, all the night-tide, I lie down by the side
Of my darling -my darling -my life and my bride,
In the sepulchre there by the sea –
In her tomb by the sounding sea.

Fernando Pessoa, ”Un loc de pe strada mea – Un piano nella mia via – Um piano ma minha rua”

Un loc de pe strada mea …
copiii la joacă …
un soare ca de duminică
și bucuria-i de aur.

O tristețe ce-mi cheamă
o dragoste de nespus …
Puținul ce-avui în viață
mă doare că s-a pierdut.

-traducere de Catalina Franco-
_____________________________
Un piano nella mia via…
Bambini che giocano…
Il sole della domenica e la sua
allegria che indora.

Il dolore che m’invita
ad amare tutto l’indefinito…
Ebbi poco nella vita
ma mi duole averlo perduto.
**

Um piano ma minha rua
creanças a brincar…
o sol do domingo e a sua
alegria a doirar.

A magua que me convida
a amar todo o endefinido…
Eu tive pouco na vida
mas doe-me tel-o perdido.

Edgar Allan Poe‎, Corbul – The Raven

Cândva, într-un trist miez de noapte, când toropit și-obosit,
Stând adâncit peste tomuri ciudate cu tâlc adânc si incalcit —
Când pirotind și aproape-adormit, deodată am auzit bătând
De parcă, blând, cineva la ușa odăii mele ar fi bătut.
„E-un trecător”, mormăii, ”în ușa camerei mele bătând …
Atât, doar un călător.”

Ah, era un decembrie sumbru, atât de bine-mi aduc bine aminte;
Jarul agoniza pe podea, fantoma – umbra și-o întindea pe covor.
Doream nerăbdător să vina zorii și ziua; în jalea mea în cărțile mele
În van căutasem tăria – în a mea jale după pierduta Lenore —
După fecioara fără de seamăn căreia îngerii îi spun Lenore —
Dar numai acolo, în lumea lor.

Mătasea tristă și purpurie, foșnetul chinuitor și bizar al perdelelor
Mă-înfiorară, o fantastică și niciodată, până atunci, trăită spaimă-mi treziră;
Așa c-am rămas repetând, spre-a mi potoli – nebune – bătăile inimii,
„E-un călător care-mi cere să intre pe ușa odăii mele…
Vreun întârziat călător vrând să intre pe ușa odăii mele;
Atât, doar un călător.”

Apoi, luându-și avânt, sufletul meu își prinse putere nemaiezitând:
„Domnule”,-am spus – „sau doamnă, eu chiar vă cer iertare;
Dar, fără-îndoială,-ostenit, am adormit, și așa blând ai bătut,
Și-atât de ușor ai venit, și prea cu sfială ai ciocănit în ușa odăii mele,
Că n-am fost prea sigur că te-am auzit” — și-am deschis ușa fără de teamă; —
Era numai bezna, nicicum vre un călător.

Adânc în bezna aceea scrutând, rămas-am mult timp întrebându-mă temător,
Îndoindu-mă și visând ce nicicând pân’ acuma vre un muritor
nu-îndrăznise-a visa;
Dar tăcerea continua, niciun semn nu-mi dădea liniștea,
Singura vorbă rostită acolo era numai șoapta: „Lenore!”
Așa șoptit-am și eu, și-un ecou murmură înapoi cuvântul: „Lenore!” – „Lenore!”—
Atât, doar Lenore!

Întors în odaie apoi, parcă cu sufletu-mi tot numai o vâlvătaie,
Din nou, curând, auzii o bătaie – față de cea dinainte – ceva mai stăruitoare.
„Cu siguranță”, mi-am spus, „cu siguranță-i ceva la fereastra înghețată;
Voi căuta mai-nainte-n ciudatele semne, aș vrea să le aflu tâlcul.
Vreau, de sunt taine în beznă, să le descopăr tâlcul!” __
Vânt, nicicum vre un trecător.
„ Doar vântul călător!”

Deschid, dau la o parte obloanele, când, c-un foșnet prelung de aripă,
Impunător, pătrunse un corb, din vremea de altădată, veche și sfântă;
Fără să se încline și fără semn de sfială, fără să steie vreo clipă;
Dar, cu-înfățișare de domn ori de doamnă, trecând prin ușa odăii –
Se cocoță sfidător pe bustul Atenei Pallas, chiar de deasupra ușii odăii mele –
Acolo se-opri din zbor.

Când l-am văzut cum privea – încrezător și țanțoș și mândru –
Prin negura deasă din sufletul meu, corbu-mi aduse surâsul.
Și i-am vorbit: „Ți-e creasta cheală, și, intri, totuși atât de plin de-îndrăzneală,
Corb îngrozitor și bătrân, strigoi de smoală dintru al nopții sobor adânc!
Care-ți este regalul tău nume ce ție ți-e dăruit de plutonianul sobor?”
„Mi-e numele Nevermore!”

Tare m-am minunat auzind-o vorbind pe pasărea mult semeață,
Deși răspunsu-i placid mă lămurea prea puțin și nu însemna mai nimic;
Dar nimănuia în viață nu i-a mai stat în față și nici – pân’acum –
Nu i-a fost dat să vadă o pasăre ori o fiară deasupra ușii odăii lui –
Vreo pasăre ori vreo fiară pe bustul sculptat deasupra ușii odăii lui,
Cu numele „Nevermore”.

Dar Corbul negru ca smoala, stând singuratec și calm pe bustul Atenei rosti
Numai un singur cuvânt, de parcă în el revărsase numai un singur cuvânt.
Rămase stană de piatră, nu mai rost vreun cuvânt, nu mai mișcă vreo aripă, –
Până când abia mormăii „Am destui mulți prieteni ce-n zbor au pierit…
Va pleca și el mâine, așa cum – cândva – și nădejdile mele în zbor au pierit .”
Pasărea spuse din nou „Nevermore”.

Am tresărit ascultând la vorba-i prea măiestrită și cugetată,
Și m-am gândit: „E numai o vorbă, de altele nu prea mai știe.
L-o fi-învățat vreun stăpân, pe care vreun nemilos dezastru
L-a dus fără contenire și fără-încetare doar la cuvântul acela chinuitor –
În jalea nădejdii înfrânte, la plânsetul jalnic și chinuitor,
Vai! la valea „Nevermore”.

Însă corbul îmi răscolise întreaga mea deznădejde din suflet,
Mi-am tras alături fotoliul, chiar lângă statuia de lângă ușă;
M-am afundat în gânduri, și-n doruri, și-n vise, și în nădejdi ucise,
Lângă vorba rostită de Corbul – de rău prevestitor precum noaptea –
De pasarea neagră și sumbră, cu croncănitu-i îngrozitor –
De vorba-i, vai, Nevermore.

Mă frământam în mintea-mi, stăruitor căutând, și fără cuvinte,
La corbul ce m-ațintea cu ochiu-i sfredelitor.
Voiam a ști, mă-îndoiam, și-mi lăsasem capul pe spate
Pe catifelele pernei albe-strălucitoare-n lumina lunii, –
Perne catifelate și albe pe care păru-i strălucitor
Nu va mai sta Nevermore.

Și am simțit mai apoi, ca de tămâie, o boare aromitoare,
Pluteau, cu un clinchet de pași, chiar îngerii pe covor;
„Ție, să nu mai sângeri, Domnul trimisu-ți-a îngeri” –
Iar eu mi-am spus – „Uită de jale, uită de dusa ta Lenore.
Bea licoarea uitării, uită de gândul tău la Lenore!”
Corbul însă rosti: „Nevermore”.

”Piază rea!” am strigat, ”Profetule-Corb ori diavol, fie ce-i fi!
Ori că-i Ispititorul, ori că viforu-n zboru-i
Cutează să te trimită pe-al meu vrăjit tărâm pustiit –
În casa mea, de spaimă bântuită, – spune-mi cu adevărat, te implor!
E oare-un balsam în Iudeea? – spune, spune-mi, te rog, te implor!
Corbul însă rosti ”Nevermore!”

”Piază rea!” am strigat, ”Profetule-Corb ori diavol, fie ce-i fi!”
Pe Cerul deasupra-ne aplecat – pe Domnul cel de-amândoi adorat –
Spune-i acelui suflet cu-atâta durere încărcat, de-n Aidennul îndepărtat,
Va mai strânge-o fecioară așa sfântă, de îngeri numită Lenore –
Copila rară și luminoasă, de îngeri numită Lenore.”
Corbul însă rosti „Nevermore”.

„Fie cuvântul acel semnul de despărțire, pasăre – corb ori diavol!” țipai –
„Du-te înapoi în furtună, pe țărmul morții plutonian!
Și nu lăsa pânză neagră ca semn al minciunilor tale!
Singurătatea mea neagră nu mi-o lua! — Piei! Du-te! Dispari în zbor!
Scoate-ți pliscul din inima mea și piei în zbor!”
Corbul însă rosti ”Nevermore”.

Iar Corbul, de-atunci, niciodată n-a mai zburat, tot mai stă, mai stă încă,
Pe bustul palidei Pallas, și chiar deasupra ușii odăii mele;
Ochii lui strălucesc aidoma unui demon care visează,
Lumina de lună deasupra peste covor îi aruncă umbra;
Iar sufletul meu nu s-a smuls niciodată din umbra de pe covor
Și n-o să mai zboare, vai, Nevermore!

-traducere de Catalina Franco-

__________________________________

Wisława Szymborska, ” Elogiu viselor – Elogio dei sogni – Pochwała snów ”

În vis
pictez ca Vermeer din Delft.
Vorbesc limba greacă fluent
și nu doar cu cei vii.
Conduc o mașină,
care m-ascultă.
Sunt talentată,
scriu poeme grozave.
Și aud voci
nu mai rău decât bunii sfinți.
Ai fi uimit
ce splendid cânt la pian.
Zbor exact cum trebuie
anume ca de la sine.
Când cad de pe-acoperiș
știu să cad ușurel pe verde.
Nu am probleme
ca să respir sub apă.
N-am a mă plânge:
Am găsit Atlantida.
Mă bucur că înainte să mor
Mă mai pot trezi.
Când izbucnește un război
trec de partea cea bună.
Sunt, deși n-ar trebui
copilul secolului.
Cu câțiva ani înainte
eu am văzut doi sori.
Iar alaltăieri un pinguin.
destul de bine.

-traducere de Catalina Franco-
______________________________

In sogno
dipingo come Vermeer.
Parlo correntemente il greco
e non solo con i vivi.
Guido l’automobile,
che mi obbedisce.
Ho talento,
scrivo grandi poemi.
Odo voci
non peggio di autorevoli santi.
Sareste sbalorditi
dal mio virtuosismo al pianoforte.
Volo come si deve,
ossia da sola.
Cadendo da un tetto
so cadere dolcemente sul verde.
Non ho difficoltà
a respirare sott’acqua.
Non mi lamento:
sono riuscita a trovare l’Atlantide.
Mi rallegro di sapermi sempre svegliare
prima di morire.
Non appena scoppia una guerra
mi giro sul fianco preferito.
Sono, ma non devo
esserlo, una figlia del secolo.
Qualche anno fa
ho visto due soli.
E l’altro ieri un pinguino.
Con la massima chiarezza.
________________________

We śnie
ma­lu­ję jak Ver­me­er van Delft.

Roz­ma­wiam bie­gle po grec­ku
i nie tyl­ko z ży­wy­mi.

Pro­wa­dzę sa­mo­chód,
któ­ry jest mi po­słusz­ny.

Je­stem zdol­na,
pi­szę wiel­kie po­ema­ty.

Sły­szę gło­sy
nie go­rzej niż po­waż­ni świę­ci.

By­li­by­ście zdu­mie­ni
świet­no­ścią mo­jej gry na for­te­pia­nie.

Fru­wam jak się po­win­no,
czy­li sama z sie­bie.

Spa­da­jąc z da­chu
umiem spaść mięk­ko w zie­lo­ne.

Nie jest mi trud­no
od­dy­chać pod wodą.

Nie na­rze­kam:
uda­ło mi się od­kryc Atlan­ty­dę.

Cie­szy mnie, że przed śmier­cią
za­wsze po­tra­fę się zbu­dzić.

Na­tych­miast po wy­bu­chu woj­ny
od­wra­cam się na le­pr­szy bok.

Je­stem, ale nie mu­szę
być dziec­kiem epo­ki.

Kil­ka lat temu
wi­dzia­łem dwa słoń­ca.

A przed­wczo­raj pin­gwi­na.
Naj­zu­peł­niej wy­raź­nie.

Yves Bonnefoy, ”Timpul prezent – L’heure presente”

I
Uite!
Un fulger inundă cerul în seara asta din nou,
Ia pământul în mâini, șovăie însă,
Aproape că-îngheață. Se crede

O frază, o semnătură, o, nu, se clatină,
Îl vedem cum cade, iluminând –
Unul în bratele altuia –
Somnul și moartea.
Fulgerul, o iluzie,
Fulgerul chiar.
O iluzie, forma
Desfășurându-se, visul
Ce-înlănțuie forma, și va cădea
Cu ea, ruptă,
Deposedată de sine însăși, aici, la hotare
In noaptea noastră de aici,
În prezent.

Uită-te, vezi.
Uită-te, teologule,
Nu crezi că Dumnezeu
S-a săturat de a fi?

Îți închipui
Că el nu se poate sfârși, fiind
Infinit cu sine,
Însă tu știi că nici o jertfă, pe-altarele sale,
Nici măcar jertfa fiului,
Nu-i deșteaptă dorința.

De s-ar întoarce
Spre cel dormind alături de el,
Sufletul lumii,
De i-ar atinge brațul și șoldul gol,
Nu-l va trezi.

De-ar coborî
În grădinile lui, din terasă-n terasă,
Uneori, oprindu-se,
Ca animalele
Care brusc se opresc
La un sunet ori la o umbră,

N-o să asculte
Furia cerului. Nici chiar
Strigătul disperării. Nici măcar
Urletul animalului sacrificat
Nici măcar
Incertul sunet al fluierului
Păstorului întârziat sub ultimul fag.
Dusu-s-au
Boul, măgarul
Și mielul rămas doar mirare.
Constelațiile, ni s-a spus,
C-ar fi strălucit în aceste paie.

Și vezi, acolo, e Venus
Aplecată peste Adonis murind. Și o altă imagine,
Niobe, all tears. O văd pe Judita
Nălțându-se însângerată. O văd, în ploaia de aur, pe
Danae, cu păr răvășit. Prietenă, oare vezi
Că pictorul avea în mână
Doar trupuri ai căror ochi se închid? Îți ating,
Umerii goi, oglindiți în penumbră,
Fost-ai tu aurul revărsat de un zeu?
Te numești tu Ophelia,
Tu izbucnești în râs. Rochia ta se descheie,
Apa neagră te ia, curenții
Te duc. Te-apleci peste el,
Peste prințul nebun, cel dându-și deoparte părul
Lipit de sudoarea febrei, l-atingi,
Cu buzele i-atingi tâmplele. Apa repede
Cuvintele i le acoperă, pe-ale tale le-împrăștie,
O, trădato,
Desdemona tu te numești?
Sălcii, o, sălcii …

Și îl numiți J. G. F.,
Ești tu ”îndepărtata-i Electra”,
Ascultă bine:
Boala și moartea cenușă fac
Din focuri ce pentru noi strălucit-au.
Și te numești …? Nici un nume
Ție, din toate timpurile
Și din toate țările, care-ai căzut,
Mâini legate la spate, gât rupt,
Voce batjocorită, gură
Plină deja de pământ. Nu sunt,
Pentru tine, nici nume nici înviere.
Și nici cuvinte măcar, nici măcar ale noastre,
Căci cuvintele se opresc
În fața a ceea ce-încearcă să spună,
Nu ar ști cum, n-ar putea să reînvie.

Iară pe drum, asta ce-i?
Dintr-un copac a căzut, eu culeg,
Lemnul lucește, îmi scot cuțitul,
Tai coaja,
Încerc să despart lemnul de fruct
Dar lama sare. Ceea ce este
În vecii vecilor se refuză. Ar trebui să arunc
Migdala pătrunsă de coajă?

Grea,
Sub iluminările negrului cer,
Pagina-n carte. Vrem să-l ridicăm
De-ar fi doar un colț, ca să vedem acolo
În spațiul altor pagini. Dar fascicolul lor
Se face masă. Ea pare-a fi lipită
De-o apă de la capătul lumii. Turbă
Pentru nimic altceva decât pentru focul ultim?
Ar trebui să credem
Că semnul care s-a prins ca un fulger
De partea lucrurilor, și-a strălucit acolo,
Nu va fi fost decat mâini unite-în zadar, doar
Vise, fervoare-n nimic altceva decât vise,
Mumie-îmbrăcată pentru nimic, sub mantaua-i de piatră?

E întuneric. În camere
Trupurile sunt goale. Uneori, o mișcare-n
Nimic, neterminată,
Prinde un visător chinuit de-al său vis. Voi atinge un umăr, un altul,
Cerând ochilor să se deschidă, să se lărgească,
Trupurilor – să învie, cum am crezut
Că fost-a cândva? strigând,
Întoarce-te, Claude, Enzo, întoarce-te dintre morți?
Eu strig numele lor,nu se trezește nimeni.

Și dacă-am amesteca,
Unul cu altul, cuvintele! Ele nu se separă.
Ele dorm oare
Unul în bratele altuia? Nimic nu pare-
A se zbate-n artera pe care-o ating
În adâncitura din umeri. Gândesc la ziua
Când, în uimirea
Cerului și pământului apropiindu-se
Unul de altul, confundându-se,
Devenind orizontul, calea apoi,
Lemnul frecat de lemn s-o face flacără.
Iar uneori, dintre noi, tresare unul, se întoarce
Pe perna lui, iar ochii lui, din nou,
Își urmează himera. Însă oglinda
Ce lângă el dormea nu se trezește.
Oare reflectă stelele, ori chiparosul,
Chipul frumos de femeie-adormită
Pe căldura brațului său întors,
Nu, de pe perete de-o iau
Și-o apropii de-acele lucruri ale zilei acelei,
Ceea ce țin e doar o fărâmă de turbă,
Oglindirile ei răscolesc numai noapte.

II

Am luat rodul, desfac migdala.
În cuvânt
Repedea plutire a norului.
Amăgire
Vatra ce noaptea clar lumina, ți-aduci aminte,
În casa pe care-am iubit-o.
Lemnele-acelea,
Cocoloașele de hârtie, vătraiul acela,
Flacăra izbucnind, aproape fulger,
Un vis, ca și noi?

Și amintește-ți
De câinele otrăvit! Zgâriase cu urletu-i
Cerul, pământul. Prietenă,
Parcă mai ieri
Noi ne-am dus acolo, la bariere,
Printre spărturile unde strălucea apa în iarbă.
Și ca mai ieri am trecut
Pe lângă hambarul gol. O cucuvea-și lua
Zborul de sub acoperiș. Îi strig numele,
Nu mișcă nimic pe zidul străluminat de lună.
Și nici nu e vreun ochi de-animal speriat.
Amăgire e și migdalul și toate florile
Sunt doar incendii printre atâtea stele.
Vis, fum,
Cerul acela al nopții, și al atâtor ciorchine?
Mielul? Nimic altceva vreodată
Decât cuțitul și sângele. Prăpastia noastră,
Nimic decât sunetul apei crescând uneori
Aproape încetând apoi.

Nimeni
În vârtejul torentului. Iar în lumină
Nimeni. Omul
De-acolo, cu creier de aur,
Strecurându-se pe trotuar, cu-însângeratele-i degete
Crispate
Pe rafturile spiritului,
Ce oferea buchetul? Eu vreau florile-acelea,
Vreau să le scot din hârtia care le-acoperă,
Din pagina roșie, pentru că văd
În darul ce l-au făcut, deja murind, abisurile
Cerului și pământului,
Imagini de forme din nori
Și de corole, bărbatul, femeia,
Darul, a cărui culoare încă-mi păruse vie,
Dar totul e în canal,
Ofranda negată fu refuzată,
Aduna-voi doar mirosul înțepător si fad
Al nesimțitorului vreasc?
Roze, roze? Există
Doar roze rupte, și nici o roză în sine,
Nici o corolă nu este spre a susține o lume.

III

Și totuși, pot spune
Cuvântul cucuvea sau cuvântul smalț sau cuvântul cer
Sau cuvântul speranță,
Iar aici, ochii-înălțând, pe drum văd arborii
Îmbrățișând seara soarele.
E un foc de-o mare blândețe, jarul lui limpede
Transformă-n lumină frunzișul.

Pajiște-aici, acolo vârfuri,
Mâini se întâlnesc, trupuri se caută
Cu atât de tăcute dovezi,
Încât a lor frumusețe lor trebuie spusă.
Mă uit la copacii acei o oră întreagă,
Și e ceva vizibil, fiindcă chiar
Vizibilitatea se face aur curat
Când, totuși, în jur, cade noaptea
Ascult un cuvânt, caut să văd ce spune,
Și mi se pare, irepresibil,
Că lucrul acesta prinde culoare iar, că ochii
Se deschid iar, uimiți,
În visul de piatră al spiritului.
Sunt purtătoare cuvintele mai mult decât noi?
Știu ele mai mult decât noi, caută –
La marginea apei din adâncimile somnului,
În apa neagră dar și îndată respinsă, –
Vadul unei lumini? Și oare
Are ea sens, pe o cale complet diferită,
Desigur, alta decât – abia de ieri – speranța?
Ascult un cuvânt, l-apropii de altul,
Se trezesc visătorul și visătoarea
Într-un soare puțin, mâinile li se ating,
Este oare numai dorință,
Același vis de schimbare a chipului?
Fulgerul care în van străpunge cerul de-aici?

Dar veridică e pictarea peisajului,
Veridică-i floarea,
De la prăpastie la deșert,
Veridică vocea ce a numit
În exterminatoare cuvinte, pe culmile triste.
Și vezi-i, pe drum,
Pe cei doi depărtându-se.
Se opresc brusc,
Se-ntorc unul spre altul,
Se înfruntă.
Și se insultă, vor a se sfâșia, din neliniștea
De-a fi doar iluzia a ceea ce știu?
Dar nu, ei par să se uite la cerul de seară,
Unde apare un soare copil, cu capu-i imens
Deja sus pe orizontul bătrân.
Și-i adevărat că arborii, cei pe care eu i-am văzut
Devenind incandescență, continuă,
Deloc departe de ei, să fie raza aceea
Nu știm de unde venită, ce nu dispare
Decât rafinând, în momentul său ultim,
Boabele unui aur parcă fără materie.

Priviți-mă,
Spune cel ce urcă în ei din limbaj,
Uitați cine sunteți astfel încât să fiu eu,
Faceți din mine ce-încerc să fiu eu,
Jertfiți- vă visul vostru pentru al meu,
Iubiți-mă, dați-mi formă și chip din
Mâinile voastre de umbră și de lumină. Cerul de seară
Poate-i o roză. Roza ce va veni
Prin truda voastră de grădinari în nori,
Roză de arbori, de fluvii, de căi,
De paturi nestrânse, de simple mâini, ce
Caută alte mâini, în orb. Roza cuvintelor
Unul altuia spuse, nimic încă,
Doar freamătul palmei, al degetelor.
Cerul se schimbă. Roză fără motiv
Sunteți voi, în culorile grădinilor sale.
Priviți, ascultați! Orice cuvânt
Are în adâncu-i o muzică,
Fonemul este corolă, vocea este ființă
Ce poate-a-înflori chiar și-n ceea ce nu e.

Și târziu, având milă,
Imagini. Vezi pe Danae
De pe perna-i cum se ridică, deși știind
Că zeul e iluzoriu. Și că Ofelia
Ia în ochii ei cerul, pământul,
Ca o certitudine, deși îneacă
Focul lor dublu în noaptea-i totală.
În fața noastră, prieteni, e seara
Sau un fel de zori, fără formă? Soare,
Deși, în adâncul culmilor roșii.

Te uiți la cer
Prin fereastra deschisă, copil
Al epuizatului secol. Lumea,
Acoperișurile de tablă gri, fumurile,
Pagina asta pătată, ruptă? Nu, cuvintele tale
Refuză-a se șterge din univers,
Din neant ele-ar vrea să facă dealuri,
Văi, drumuri. Nu-i decât piatră
Și nea peste munți, nu, pe culmea
Unuia, nu prea mare,
Inundă o pajiște. Și-o pace adâncă
Îmi pare, văzută de aici,
Trecerea umbrei peste smaraldul
Din iarba necuprinsă. Iar mai jos râul –
Adunând, luminând. Ști-vei
Să speri că evidența are un sens,
Că va fi întărită-n cuvântul tău,
Că fi-va magnetul ce-o să reia
Spiritul disperării, te vei gândi
Că este doar în imagine, dar că e
Suficiență misterioasă, într-atâta cât
Neantul să nu accepte lumina
Indiferentă, necreată, prin gesturi în
Contururi, și în mișcări, și în râsul
Adâncului din vocea lui tragică, ce se alătură
Altora dintre umbrele acelea? Poate că nu.
Cerul se-întunecă brusc, fulgerul cade.

Dar te întorci
În odaia ta cu chirie din suburbie,
E mică, dar pereții îi sunt aproape albi,
Și ai pus, în această zi de-început,
Pe Diana și pe tovarășii ei, de Vermeer,
O fotografie simplă, în schimb
Atât de blândă, cu mâini așa pure
Că aceste puține figuri se despart
De griul și negrul culorii absente
Cum nici chiar soarele, ci, și mai bine, mai mult.
Un vis e minciună. A visa, însă, nu.
Care sunt visele tale?
Fie visele tale
Doi luptători, unul mascat, dar uneori
Bogat în fața-i descoperită.
Privești seara trăind. Cerul, pământul
Goale, alungite pe patul comun.
Și el, numai nori,
Peste ea se apleacă, în mână ia
Fața ei respectată.
Dumnezeu? Nu, mai bine ca asta. Vocea
Care se-alătură, fără suflare, în fața alteia
Și răzătoare-și dorește dorința,
Nerăbdătoare a da mai mult decât a lua.
Nu vei mai gândi, și-n seara asta,
Ce-ar putea deveni un singur răsuflet,
Materia, mintea? Că din îmbrățișarea lor
Liniștită, slăbită,
Culoare, aur ar fi să cadă,
Așchii de sticlă, mânjite-n noroi,
Dar strălucind, în iarbă?

Și moartea, ca de obicei? Și a nu fi fost
Decât o imagine, și ațâțând
O vatră-n nimic și numai în amintirile noastre, da, doar atât.
Dar amintește-ți de ale
Copilăriei pajiști: de pașii tăi
Înălțați spre a privi cerul
Atât de greu de prea multe semne, dar care-aducea
În tine, imensă, bunăvoința,
Căldura blândă din nopți de vară.
Timp prezent, nu renunța,
Ia-ți înapoi cuvântul din rătăcitoarele mâini ale fulgerului,
Ascultă-l cum din nimic cuvântează,
Îndrăznește
Chiar și-n încrederea că nu dovedești nimic,
Lasă-ne drept legământ să nu ne sfârșim
în deznădejde.

-traducere de Catalina Franco-

__________________________________

”L’heure présente”
I

Regarde!
Un éclair envahit le ciel, ce soir encore,
Il prend la terre dans ses mains, mais il hésite,
Presque il s’immobilise. S’est-il cru

Une phrase, une signature, non, il chancelle,
Nous le voyons qui tombe, illuminant,
Dans les bras l’un de l’autre,
Sommeil et mort.

L’éclair, une illusion,
Meme l’éclair.

Une illusion, la forme
Qui se déploie, un reve
Qui enlace la forme, et va tomber
Avec elle, brisée,
Dépossédée de soi, a ces confins,
La-bas, de notre nuit d’ici,
L’heure présente.

Regarde, vois.

Regarde, théologien,
Ne crois-tu pas que Dieu
Se soit lassé d’etre?

Tu imagines
Qu’il ne peut en finir, étant infini,
Avec soi
Mais tu sais qu’aucun sacrifice, a ses autels,
Ni meme le sacrifice de son fils,
N’éveille plus son désir.

Se tourne-t-il
Vers celle qui dormait aupres de lui,
L’âme du monde,
Touchera-t-il son bras, sa hanche nue,
Il ne la réveillera pas.

Descendra-t-il
Dans ses jardins, de terrasse en terrasse,
S’arretant, quelquefois,
Comme ces betes
Qui s’immobilisent d’un coup
Pour un bruit, une ombre,

Il n’écoutera pas
Le bruissement du ciel. Ni davantage
Le cri du désespoir. Pas meme
Le hurlement de la bete égorgée,
Pas meme
Les notes hésitantes du pipeau
D’un berger attardé sous le dernier hetre.

Se sont évaporés
Le bouf et l’âne
Et cet agneau qui n’est qu’étonnement.
Les constellations, nous disait-on,
Auraient étincelé dans cette paille.

Et vois, la, c’est Vénus
Penchée sur Adonis mourant. Et cette autre image,
C’est Niobé, all tears. Je vois Judith
Se redresser, sanglante. Je vois, dans la pluie d’or,
Danaé, ses cheveux épars. Mon amie, est-ce voir
Quand le peintre n’a eu entre ses mains
Que des corps dont les yeux se ferment? Je vous touche,
Épaules nues, reflets dans la pénombre,
Futes-vous l’or que répandait un dieu?

Et te nommes-tu Ophélie,
Tu éclates de rire. Ta robe s’ouvre,
L’eau noire te pénetre, des courants
T’emportent. Tu te penches sur lui,
Le prince fou, écartant ses cheveux
Que colle la sueur de sa fievre, tu touches
Ses tempes de tes levres. L’eau rapide
Couvre ses quelques mots, disperse les tiens,
Ô trahie,
Te nommes-tu Desdémone?
Willows, willows…

Et te nomme-t-il J. G. F.,
Es-tu «son Électre lointaine»,
Écoute bien:
La maladie et la mort font des cendres
De tout le feu qui pour nous flamboya.

Et te nommes-tu…? Pas de nom
Pour toi, de tous les temps
Et de tous les pays, qui tombes,
Mains liées dans le dos, nuque brisée,
Voix bafouée, la bouche
Déja pleine de terre. Pas de nom,
Pas de résurrection pour toi non plus.
Et pas meme de mots, pas meme les nôtres,
Puisque les mots se cabrent
Devant ce que celui qui cherche a dire
Ne saurait éprouver, ne peut revivre.

Et qu’est-ce que cela, sur le chemin?
C’est tombé d’un des arbres, je ramasse,
La matiere est luisante, j’ai mon couteau,
Je déchire la bogue,
Je tente d’entamer le bois du fruit
Mais la lame dérape. Ce qui est
A jamais se refuse. Dois-je jeter
L’amande impénétrée avec la bogue?

Lourde
Sous ses enluminures de ciel noir,
La page dans le livre. On veut en soulever
Ne serait-ce qu’un angle, voir au-dela
Dans l’espace des autres pages. Mais la liasse
De ces autres fait masse. Elle semble collée
Par une eau de la fin du monde. De la tourbe
Pour rien qu’un dernier feu? Devons-nous croire
Que le signe qui prit au flanc des choses
Comme un éclair, et y étincela,
N’aura été que mains jointes en vain,
Reves, enfievrement de rien que des reves,
Momie parée pour rien, sous sa chape de pierre?

Il fait nuit. Dans les chambres
Les corps sont nus. Parfois un mouvement
Pour rien, inachevé,
Prend un dormeur que tourmente son reve.
Vais-je toucher cette épaule, cette autre,
Solliciter que des yeux s’ouvrent, s’élargissent,
Que des corps ressuscitent, comme on a cru
Que ce fut, une fois? Crier,
Reviens, Claude, reviens, Enzo, d’entre les morts?
Je crie des noms, personne ne se réveille.

Et si melés nos mots
Les uns aux autres! Ils ne se séparent pas.
Dorment-ils
Dans les bras l’un de l’autre? Rien ne semble
Battre dans cette artere que je touche
Au creux de leur épaule. Je pense au jour
Ou, dans l’étonnement
Du ciel et de la terre s’approchant
L’un de l’autre, se confondant,
Devenant l’horizon puis le chemin,
Bois contre bois frotté se fit la flamme.

Et parfois l’un de nous tressaille, se retourne
Sur sa couche, il reprend
Ses yeux a sa chimere. Mais le miroir
Qui dormait pres de lui ne s’éveille pas.
Reflete-t-il le cypres, les étoiles,
Le beau visage de la jeune femme endormie
Sur la chaleur de son bras replié,
Non, si je le détache de la cloison
Et l’approche des choses du jour qui point,
Ce que je tiens, c’est un morceau de houille,
Les reflets n’y remuent que de la nuit.
II

J’ai ramassé le fruit, j’ouvre l’amande.
Dans la parole
La dérive rapide de la nuée.

Illusion,
L’âtre qui brulait clair le soir, te souviens-tu,
Dans la maison que nous avons aimée.
Ce petit bois,
Ces boules du papier froissé, ce pique-feu,
Cette flamme soudaine, presque un éclair,
Un reve, comme nous?

Et souviens-toi
Du chien empoisonné! Il griffait de ses cris
Le ciel, la terre. Mon amie,
Hier encore
Nous allions jusqu’a ces barrieres, la-bas,
Par ces creux ou de l’eau brille dans l’herbe.

Hier, nous passions
Pres de la grange vide. Une cheveche
S’envolait de dessous le toit. Je crie son nom,
Mais rien ne bouge sur ce mur que lune éclaire.
Pas d’yeux de bete effrayée.

Illusion l’amandier, toutes ses fleurs
Comme des feux parmi d’autres étoiles.
Reve, fumée,
Ce ciel des nuits d’alors, de tant de grappes?
L’agneau? Rien qu’a jamais
Le couteau et le sang. Notre ravin,
Rien que le bruit d’une eau qui croît parfois
Puis presque cesse.

Personne
Dans le bruit du torrent. Personne
Dans la lumiere. L’homme
La-bas, a la cervelle d’or,
Qui titube sur le trottoir, ses doigts sanglants
Crispés sur des raclures de l’esprit,
Qu’offrait-il, quel bouquet? Je veux ces fleurs,
Les dégager du papier qui les couvre,
Cette page rougie, car j’aperçois,
Dans le don qu’il faisait, déja mourant,
Les abîmes du ciel et de la terre,
Les images que forment les nuées
Et des corolles, l’homme, la femme,
Dont la couleur me semble restée vive,
Mais tout cela, c’est dans le caniveau,
Il a jeté l’offrande refusée,
Ne vais-je ramasser que du flétri,
De l’insensé, une odeur âcre, fade?
Roses, roses? N’existent
Que roses déchirées, pas de rose en soi,
Pas de corolle a soutenir un monde.
III

Et pourtant, je puis dire
Le mot cheveche ou le mot safre ou le mot ciel
Ou le mot espérance,
Et voici que, levant les yeux, je vois ces arbres
Qu’embrase sur la route un soleil du soir.
C’est un feu de grande douceur, ses braises claires
Ont transmuté le feuillage en lumiere,
Et ici, c’est le pré, la-bas des cimes,
Et leurs mains se rejoignent, leurs corps se cherchent
Avec cette évidence, silencieuse,
Qu’il faut bien que l’on nomme de la beauté.
Je regarde ces arbres tout une heure,
Est-ce la du visible, a peine, puisque
La visibilité se fait or pur
Alors pourtant qu’alentour la nuit tombe.
J’écoute un mot, je cherche a voir ce qu’il désigne,
Et il me semble, irrépressiblement,
Que cette chose se recolore, que des yeux
Se rouvrent, étonnés,
Dans le reve de pierre de l’esprit.
Les mots sont-ils porteurs de plus que nous,
En savent-ils plus que nous, cherchent-ils
Au bord d’une eau du fond de notre sommeil,
Noire autant que rapide, refusée,
Le gué d’une lumiere? Et celle-ci
A-t-elle sens, sur une voie tout autre,
Certes, que l’espérance d’hier encore?
J’écoute un mot, le rapproche d’un autre,
Ce dormeur et cette dormeuse se réveillent
Dans un peu de soleil, leurs mains se touchent,
Est-ce que ce n’est la que du désir,
Le meme reve a changer de visage?
L’éclair qui troue en vain le ciel d’ici?

Mais véridique est la peinture de paysage,
Véridique la fleur
Du genet, au désert,
Véridique la voix qui l’a nommée
Dans nos mots exterminateurs, sur des pentes tristes.
Et vois, sur le chemin,
Ces deux-la qui s’éloignent.
Ils s’arretent, soudain,
Se tournent l’un vers l’autre. S’affrontent-ils,
S’insultent-ils, vont-ils s’entre-déchirer, par angoisse
D’etre l’illusion qu’ils se savent etre?
Mais non, ils semblent regarder le ciel du soir,
Ou un soleil enfant paraît, sa tete immense
Haute déja sur le vieil horizon.

Et c’est vrai que les arbres que j’ai vu
Se faire incandescence continuent
Guere loin d’eux, a etre ce rayon
D’on ne sait d’ou venu, qui ne s’efface
Qu’en affinant, de son dernier instant,
Les grains d’un or qu’on dirait sans matiere.

Regardez-moi,
Dit ce qui monte en eux du fond du langage,
Oubliez qui vous etes pour que je sois,
Faites de moi ce que je cherche a etre,
Renoncez votre reve pour le mien,
Aimez-moi, donnez-moi forme, visage
De vos mains d’ombre et de lumiere. Le ciel du soir
Est, peut-etre, une rose. Rose a venir
Par vos travaux d’horticulteurs dans les nuées,
Rose d’arbres, de fleuves, de chemins,
De lits défaits, de mains simples, cherchant
D’autres mains, a l’aveugle. Rose des mots
Qu’une dit a une autre, par rien encore
Que le frémissement de la paume, des doigts.
Le ciel change. La rose sans pourquoi,
C’est vous, dans les jardins de sa couleur.
Regardez, écoutez! Le moindre mot
A dans sa profondeur une musique,
Le phoneme est corolle, la voix, c’est l’etre
Qui peut fleurir, dans meme ce qui n’est pas.

Et tard, ayant pitié
Des images. Voyez que Danaé
Se dresse sur sa couche, meme sachant
Qu’illusoire est le dieu. Et qu’Ophélie
Emporte dans ses yeux le ciel, la terre,
Comme une certitude, bien que se noie
Leur double feu dans sa totale nuit.
Devant nous, mes amis, est-ce le soir
Ou une sorte d’aube, informe? Du soleil
Tout de meme, au profond de ces glaires rouges.

Tu regardes le ciel
Par la fenetre ouverte, enfant
De ce siecle appauvri. Le monde,
Ces toits de tôle grise, ces fumées,
Cette page souillée, déchirée? Non, tes mots
Refusent de s’effacer de l’univers,
De ce néant ils veulent faire des collines,
Des vallées, des chemins. N’est-ce que pierre
Et neiges ces montagnes, non, au sommet
De l’une, pas trop haute,
S’évase une prairie. Et de grande paix
Te semble, vu d’ici,
Le passage de l’ombre sur l’émeraude
De son herbe sans fin. Plus bas le fleuve
Rassemblant, éclairant. Vas-tu savoir
Espérer que cette évidence a quelque sens,
Qu’elle s’affermira dans ta parole,
Qu’elle sera l’aimant qui reprendra
L’esprit au désespoir, vas-tu penser
Qu’il n’est de l’etre qu’en image mais que c’est la
Suffisance mystérieuse, pour autant
Que ce néant consente a la lumiere
Indifférente, incréée, par des gestes
De ses contours, des mouvements, du rire
Au profond de sa voix tragique se portant
Vers d’autres de ces ombres? Peut-etre non.
Le ciel noircit d’un coup, la foudre tombe.

Mais tu te tournes
Vers ta chambre louée dans cette banlieue,
Elle est petite, mais ses murs sont presque blancs,
Et tu y as placé, en ce premier jour,
La Diane et ses compagnes, de Vermeer,
Une simple photographie mais d’un échange
De si grande douceur, a mains si pures
Que ces quelques figures se détachent
Du gris et noir de la couleur absente
Comme non le soleil mais mieux et plus.
Un reve, c’est mensonge. Mais rever, non.
Que se fassent tes reves
Deux combattants, l’un masqué, mais parfois
Riche de son visage découvert.
Tu regardes vivre le soir. Le ciel, la terre
Nus, allongés sur leur couche commune.
Et lui, rien que nuées,
Il se penche sur elle, prend dans ses mains
Sa face respectée.
Dieu? Non, mieux que cela. La voix
Qui se porte, essoufflée, au-devant d’une autre
Et riante désire son désir,
Anxieuse de donner plus que de prendre.
Ne vas-tu pas penser, ce soir encore,
Que puissent devenir un meme souffle,
La matiere, l’esprit? Que de leur étreinte
Apaisée, desserrée,
De la couleur, de l’or retomberait,
Quelque débris de verre, taché de boue,
Mais a briller, dans l’herbe?

Et la mort, comme d’habitude? Et n’avoir été
Qu’une image chacun pour l’autre, tisonnant
Un âtre, dans rien que nos mémoires, oui, je veux bien,
Mais souviens-toi
Des prairies de l’enfance: de tes pas
Pour t’allonger a regarder le ciel
Si lourd, de tant de signes, mais se faisant
Immensément en toi cette bienveillance,
Les éclairs de chaleur des nuits d’été.
Heure présente, ne renonce pas,
Reprends tes mots des mains errantes de la foudre,
Écoute-les faire du rien parole,
Risque-toi
Dans meme la confiance que rien ne prouve,

Legue-nous de ne pas mourir désespérés.