Proaspăt tradus, pentru Voi, Prieteni!
@@@@@@@@@@@@@@@@@@@@

Julio Cortazar, „La mulți ani – Happy new year”

Uite, nu cer mare lucru,
doar mâna ta, ca s-o țin
ca pe-o broscuță țestoasă dormind așa fericită.
Am nevoie de ușa pe care tu mi-ai deschis-o
ca să intru în lumea ta, de bucățica
de zahăr verde, de rotunjimea ta veselă.
Nu-mi dai mâna în noaptea asta
când e sfârșitul anului răgușitelor bufnițe?
Nu poți, din motive tehnice. Atunci,
O întind în aer, urzind cu fiece deget,
piersica mătăsoasă a palmei,
și spatele – patria seninilor arbori.
Așa că o iau și o țin, de parc-ar
depinde de asta
lumea întreagă,
rotirea astrelor,
cântatul cocoșilor și dragostea oamenilor.

-traducere de Catalina Franco-
_____________________________
Mira, no pido mucho,
solamente tu mano, tenerla
como un sapito que duerme así contento.
Necesito esa puerta que me dabas
para entrar a tu mundo, ese trocito
de azúcar verde, de redondo alegre.
?No me prestás tu mano en esta noche
de fin de ano de lechuzas roncas?
No puedes, por razones técnicas. Entonces
la tramo en aire, urdiendo cada dedo,
el durazno sedoso de la palma
y el dorso, ese país de azules árboles.
Asi la tomo y la sostengo, como
si de ello dependiera
muchísimo del mundo,
la sucesión de las cuatro estaciones,
el canto de los gallos, el amor de los hombres.

Fernando Pessoa,” Mă gândesc la tine – Penso em ti ”

În liniștea nopții, când totu-i nimic, mă gândesc la tine,
Și zgomotul liniștii e însăși liniștea,
Atunci, singur cu mine, trecător care s-a oprit
Dintr-un drum fără Dumnezeu, la tine gândesc inutil.

Tot trecutul, în care erai momentul etern,
E ca această tăcere a tot.
Tot ce-i pierdut, în care erai ce-ai pierdut cel mai mult,
E ca acest zgomot,
Tot ce e inutil, în care erai tot ce nu trebuia a fi,
E ca nimicul care-o să fie în astă tăcere nocturnă.

I-am văzut murind, ori am auzit c-au murit,
Pe câți am iubit ori știut,
Am văzut că nu știu nimic despre cei care-au fost o vreme
Cu mine, că-înseamnă puțin dac-a fost un om ori doar un cuvânt;
Că era uimit ori tăcut,
Că lumea azi pentru mine-i ca noaptea un cimitir
Alb și negru și plin de morminte-n lumina lunii
Și că în astă liniște-absurdă a mea și a tot eu mă gândesc la tine.

-traducere de Catalina Franco–
____________________________

Penso em ti no silêncio da noite, quando tudo é nada,
Penso em ti no silêncio da noite, quando tudo é nada,
E os ruídos que há no silêncio são o próprio silêncio,
Então, sozinho de mim, passageiro parado
De uma viagem em Deus, inutilmente penso em ti.
Todo o passado, em que foste um momento eterno
E como este silêncio de tudo.
Todo o perdido, em que foste o que mais perdi,
É como estes ruídos,
Todo o inútil, em que foste o que não houvera de ser

É como o nada por ser neste silêncio nocturno.
Tenho visto morrer, ou ouvido que morrem,
Quantos amei ou conheci,
Tenho visto não saber mais nada deles de tantos que foram
Comigo, e pouco importa se foi um homem ou uma conversa;
Ou um […] assustado e mudo,
E o mundo hoje para mim é um cemitério de noite
Branco e negro de campas e […] e de luar alheio
E é neste sossego absurdo de mim e de tudo que penso em ti.

Penso a te nel silenzio della notte, quando tutto e nulla,
e i rumori presenti nel silenzio sono il silenzio stesso,
allora, solitario di me, passeggero fermo
di un viaggio senza Dio, inutilmente penso a te.
tutto il passato, in cui fosti un momento eterno,
e come questo silenzio di tutto.
tutto il perduto, in cui fosti quel che piu persi,
e come questi rumori,
tutto l’inutile, in cui fosti quel che non doveva essere,
e come il nulla che sara in questo silenzio notturno.
ho visto morire, o sentito che morirono,
quanti amai o conobbi,
ho visto non saper piu nulla di quelli che un po’ andarono
con me, e poco importa se fu un’ora o qualche parola;
o un passeggio emotivo e muto,
e il mondo oggi per me e un cimitero di notte,
bianco e nero di tombe e alberi e di estraneo chiardiluna
ed e in questa quiete assurda di me e di tutto
che penso a te.

Poate că asta e moartea, o amintire
a ultimei voci în care se stinge ziua.
______________________________________
Alfonso Gatto, „Elegie – Elegia”

Tată, învins în somnul
întunecat și îndepărtat,
copilul te scoală cu mâna.
Abia născut în visul tău el cere
să-și amintească vârsta când alerga către tine
cu ochii tineri,
întristat de ușurătatea asemănării lui
nu vrea să crezi
că moartea întunecă în veșnicie.
Era așa dulce cerul din jurul lui,
în răsuflarea și în căderea serii
tu mă purtai în brațe la somnul
proaspetei primăveri.
Poate că asta e moartea, o amintire
a ultimei voci în care se stinge ziua.

–traducere de Catalina Franco –
__________________________________
Padre vinto nel sonno
oscuro e lontano,
il bambino ti sveglia con la mano.
Ancora nato nel tuo sogno chiede
ricordo dell’età che ti correva
giovane agli occhi,
mesto al sollievo della sua sembianza
non vuole che tu creda
la morte buia nell’eternità.
Era così soave il cielo intorno,
a respiro e a cadenza della sera
tu mi portavi in braccio al sonno
fresco di primavera.
Forse è questo la morte, un ricordare
l’ultima voce che ci spense il giorno.

Yves Bonnefoy, ” Splendoarea – La beaute’ ”

Cea ruinând ființa, splendoarea,
Va fi torturată, trasă pe roată,
Dezonorată, acuzată, însângerată
Făcută țipăt, noapte, despuiată de freamăt –
Sfâșiată pe gratii înaintea zorilor,
Călcată-n picioare și călărită,
Durerea mare e că trăiești,
Că-n inimă ne înduri, în vocea noastră,
Umilindu-te printre lacrimi, strigându-ți că ești
Vicleana, madama cerului negru.
Arși de dorință, dar într-un bolnav trup.
Păcat de inima ce cu noroi împroașcă.

-Traducere de Catalina Franco-
_________________________

Celle qui ruine l’etre, la beauté,
Sera suppliciée, mise a la roue,
Déshonorée, dite coupable, faite sang
Et cri, et nuit, de toute joie dépossédée —
O déchirée sur toutes grilles d’avant l’aube,
0 piétinée sur toute route et traversée,
Notre haut désespoir sera que tu vives,
Notre coeur que tu souffres, notre voix
De l’humilier parmi tes larmes, de te dire
La menteuse, la pourvoyeuse du ciel noir.
Noue désir pourtant étant ton corps infirme.
Notre pitié ce coeur menant a toute boue.

Brigitte Broc, ”Bătrâna – La vieille femme”

În fântână
bătrâna
și-aruncă regretele-i de pe urmă.
Peste seara nesigură
ea grele fustele-i negre și-adună.
Deja străvezie
în iarba ce va să învie,
își împletește lacrimile
le dăruiește ploii.
Și-ar dori
să adune cenușa,
să-și deschidă iar brațele
soarelui unui copil.
Și-ar dori
lângă ridurile-i să se-așeze,
să găsească, în toate urmele,
albastrul bălților,
înfierbântatele vremuri.
Și-ar dori
să nu-i mai sece puterile
Sub broboada de lână,
peste carnea ei cenușie,
cel mai verde-între valuri
a ajuns să se stingă.
Bătrâna
ascunde adânc în privirile-i
pietricelele ude
lăsate de mare.

-traducere de Catalina Franco–
______________________________
Dans le puits
la vieille femme
a jeté ses derniers regrets.
Sur la fragilité du soir
elle ramène ses lourdes jupes noires.
Déjà transparente
pour l’herbe à venir,
elle tresse ses larmes
et les offre à la pluie.
Elle aimerait
moissonner la cendre,
ouvrir encore ses bras
au soleil d’un enfant.
Elle aimerait
s’allonger à côté de ses rides,
retrouver, dans chaque flétrissure,
les flaques d’azur
et les saisons brûlantes.
Elle aimerait ne plus tarir.
Sous le fichu de laine,
tout contre la chair grise,
est venue s’échouer
la plus verte des vagues.
La vieille femme
tient, enfoui dans ses yeux,
le galet mouillé
que la mer a laissé.

S-a risipit lumina Crăciunului
Sunt cele din urmă zile din an.
Un neastâmpăr aprinde, spre seară,
în oameni, un fel de nebunie: o nerostită
dorință să fie mai fericiți decât sunt …
Mereu o speranță ce-ți face milă: până
și cea mai oarbă ființă are dreptul acum
să nădăjduiască, și să se bucure: este
o clipă de toți trăită, și cu tot sufletul.
Și toată capitala acestei sărmane patrii
devine un gâfâit de mașini, o alergare
neliniștită, preocupată de cheltuielile
de Crăciun, ca de o nevoie crescută.
Revino, lumină tare de iulie, întunecă
firavul și ostenitul crepuscul al păcii,
ce nu e pace, și voioșia care e frică:
dă înapoi cuvinte durerii noastre tăcute(…)

-traducere de Catalina Franco–
______________________________

Non c’è più luce di Natale
Sono gli ultimi giorni dell’anno. Il benessere
accende, verso sera, in tutti gli uomini
una specie di follia: la smania inespressa
di essere più felici di quanto siano…
È sempre una speranza che dà pietà: anche
il piccolo borghese più cieco ha ragione
di averla, di tremarne: c’è un istante
in cui anch’egli infine vive di passione.
E tutta la capitale di questo povero paese
è un solo ansito di macchine, una corsa
angosciata verso le antiche spese
di Natale, come a una necessità risorta.
Potente luce di Luglio, ritorna, oscura
questo debole crepuscolo di pace,
che non è pace, questo conforto ch’è paura:
ridà parole al dolore che tace.(…)

Pier Paolo Pasolini

Mario Luzi, ”Cum tu o vrei – Come tu vuoi”

Vântul de-apus crapă malurile,
se vârtejește, bântuie-ogoarele,
înțeapă apa din bălți, lasă sapele
înfipte, plugurile în nemișcare.
Dacă ieși cumva după lemne,
sau, obosit, te miști mai încet,
îndeși căciula pe cap, iți strângi haina,
și-ți încleștezi dinții. În încăpere
domnește tăcerea, martorul mut
al zăpezii, al ploii, al fumului,
al înțepenirii schimbării.
Sunt eu cel ce pun pe foc lemne
de pin, ce mi-aplec urechea
când se cutremură geamul, nu-s nici senin
nici neliniștit. Tu cea pentru lungă vreme promisă
vino și stai pe locul lăsat de suferință
să nu te doară de mine, de tine,
scotocește pe lângă casă,
ușile cenușii încearcă-le.
Încetul cu încetul se împlinește măsura,
încetul cu încetul, încetul cu încetul, cum
o vrei tu, singurătatea revarsă,
vino, intră, învinge-mă.
E o zi de iarnă din anul acesta,
e o zi, o zi din viața noastră.

-traducere de Catalina Franco–
____________________

La tramontana screpola le argille,
stringe, assoda le terre di lavoro,
irrita l’acqua nelle conche; lascia
zappe confitte, aratri inerti
nel campo. Se qualcuno esce per legna,
o si sposta a fatica o si sofferma
rattrappito in cappucci e pellegrine,
serra i denti. Che regna nella stanza
è il silenzio del testimone muto
della neve, della pioggia, del fumo,
dell’immobilità del mutamento.
Son qui che metto pine
sul fuoco, porgo orecchio
al fremere dei vetri, non ho calma
né ansia. Tu che per lunga promessa
vieni ed occupi il posto
lasciato dalla sofferenza
non disperare o di me o di te,
fruga nelle adiacenze della casa,
cerca i battenti grigi della porta.
A poco a poco la misura è colma,
a poco a poco, a poco a poco, come
tu vuoi, la solitudine trabocca,
vieni ed entra, attingi a mani basse.
È un giorno dell’inverno di quest’anno,
un giorno, un giorno della nostra vita.

”Pour qu’une chose devienne intéressante, il suffit de la regarder longtemps.”

Gustave Flaubert
___________________________________________________________________

Philippe Jaccottet, „Oricare floare e doar a nopții … – Toute fleur n’est que de la nuit…”

Oricare floare e doar a nopții

ce se preface că se apropie

Dar acolo de unde mireasma i se înalță

Eu nu pot spera să intru

de aceea așa mult mă tulbură

și de-așa multă vreme veghez

în fața uşii închise

Orice culoare, oricare viață

apar acolo unde se oprește privirea

Lumea asta este doar creasta

unui foc invizibil

-traducere de Catalina Franco–
__________________________

Toute fleur n’est que de la nuit

qui feint de s’être rapprochée

Mais là d’où son parfum s’élève

je ne puis espérer entrer

c’est pourquoi tant il me trouble

et me fait si longtemps veiller

devant cette porte fermée

Toute couleur, toute vie

naît d’où le regard s’arrête

Ce monde n’est que la crête

d’un invisible incendie

Vă ofer, ca dar pentru anul ce vine, un poem de

Philippe Jaccottet, „Spune asta din nou… – Dis encore cela… ”

Spune asta din nou cu răbdare, și mai cu răbdare
ori cu furie, dar iarăși spune-o
spre provocarea călăilor, spune-o, încearcă,
chiar și sub juvățul timpului.
Încă mai sper că ultimul strigăt,
înainte de a cădea, al fugarului să fie astfel,
încât neauzit, fiind slab, inutil,
să scape, dacă nu el, măcar gâtul lui,
din spațiul acel unde glonțul morții nu se abate nicicând,
și de altă ureche, și nu de pământul mare deschis
sa fie primit, mai sus, și nu prea sus,
altunde, și nici măcar altunde: poate
sa fie primit mai jos, ca apa
ce se-adâncește în praful grădinii,
ca sângele care se împrăștie, dus
în necunoscut.
Pentru toți osândiții fără de nume, ultima șansă:
să o aibă, însă nu dincolo de coline
ori dincolo de nori, și nu deasupra de ceruri
nici în minunații ochi clari, și nici ascunsă
între sânii goi, ci cumva nu știu cum aici
amestecată cu lumea pe care-o străbatem,
să o aibă, pătrunsă-n fărâmele cele mai mici,
în ceea ce vocea nu poate numi, în ceea ce
nu-i măsurat de nimic, astfel încât din nou
și din nou să putem să iubim lumina
ori doar măcar s-o înțelegem,
ori pur și simplu, din nou, să vedem lumina,
pe ea,
așa cum o primește pământul,
și nu numai doar în urmele ei de cenușă.

-traducere de Catalina Franco–
____________________________
Dis encore cela patiemment, plus patiemment
ou avec fureur, mais dis encore,
en défi aux bourreaux, dis cela, essaie,
sous l’étrivière du temps.
Espère encore que le dernier cri
du fuyard avant de s’abattre soit tel,
n’étant pas entendu, étant faible, inutile,
qu’il échappe, au moins lui sinon sa nuque,
à l’espace où la balle de la mort ne dévie jamais,
et par une autre oreille que la terre grande ouverte
soit recueilli, plus haut, non pas plus haut,
ailleurs, pas même ailleurs : soit recueilli
peut-être plus bas, comme une eau
qui s’enfonce dans la poussière du jardin,
comme le sang qui se disperse, fourvoyé,
dans l’inconnu.
Dernière chance pour toute victime sans nom :
qu’il y ait, non pas au-delà des collines
ou des nuages, non pas au-dessus du ciel
ni derrière les beaux yeux clairs, ni caché
dans les seins nus, mais on ne sait comment
mêlé au monde que nous traversons,
qu’il y ait, imprégnant ses moindres parcelles,
de cela que la voix ne peut nommer, de cela
que rien ne mesure, afin qu’encore
il soit possible d’aimer la lumière
ou seulement de la comprendre,
ou simplement, encore, de la voir
elle, comme la terre recueille,
et non pas rien que sa trace de cendre.
**
din ”În lumina iernii – A la lumière d’hiver”

Joachim Werneburg, ”Pe Krämerbrücke – Auf der Krämerbrücke”

Treci prin arcadă, la capătul podului e biserica,
Ori un trup de țestoasă, carapacea apără-altarul.
Podeaua zăngăne-întruna, n-are odihnă ușa băcanului.
Dacă ești îngerul de lemn, atunci rămâi liniștit la toate.
Când podul îl părăsești, chiar tu însuți ești o reptilă, și
În rucsăcelul umplut pentru tine de negustor ai destule.
Condimente și giuvaiere, mătăsuri – aduse toate din Orient,
Îți plac ciudatele mirodenii, și te gândești la mine cu foc.

traducere de Catalina Franco–
_____________________________

Geh durch den Torbogen, darüber die Brückenkopfkirche,
Oder ein Schildkrötenleib, Panzer beschützt den Altar.
Ständig klappern die Bretter, die Türe des Krämers ruht nimmer.
Bist du die Angel am Holz, bleibst du ganz ruhig dabei.
Wer die Brücke verläßt, der ist nun selber ein Kriechtier,
Trägt an dem Ränzlein schwer, das ihm der Kaufmann gefüllt.
Edelsteine, die Kräuter, auch Seide, geholt aus dem Orient,
Schmeckt dir das fremde Gewürz, denkst du mit Feuer an mich.

**

Versurile de mai sus fac parte din volumul de poezii ”Erfurter Zauberspruche”, de Joachim Werneburg, și amintesc de cumpărăturile de dinainte de Crăciun și de Anul Nou.
Biserica de la Capul podului a fost ridicată între 1293-1325 pentru protecția divină a podului Krämer. Arcada formează intrarea estică, iar interiorul bisericii este la primul etaj.
Grafica a fost creată de Walter Werneburg.