Emily Dickinson, ”Creierul, pe brazda lui – The Brain, within it’s Groove”

Creierul, pe brazda lui,
Curge calm, lin.
Dar devieze fie și-o așchie,
Și-n frâu nu-l mai ții!

N-aduci șuvoiul-‘napoi,
Când potopul inundă dealul,
Și sapă o cale doar pentru el,
Și mătură morile.

-traducere de Catalina Franco–
_____________________
The Brain, within it’s Groove
Runs evenly – and true –
But let a Splinter swerve –
‘Twere easier for You –

To put the Waters back –
When Floods have slit the Hills –
And scooped a Turnpike for Themselves –
And shoved away – the Mills –

Emiy Dickinson, ”Eu n-aș putea dovedi – I could not prove”

Eu n-aș putea dovedi

Că anii au picioare.

Însă ceva știu sigur –

Aleargă.

Eu sunt din foste însemne

Și din secvențe încheiate.

Îmi dau acum seama

Că picioarele mele se-îndreaptă

După alte semnale.

Zâmbesc la reperele care

Până mai ieri păreau ample …

Azi au cu mult mai vaste pretenții.

Nu pun la îndoială că

Sinele care eram

Mi s-a potrivit.

Azi însă văd că ceva ciudat

Arată că e depășit.

-traducere de Catalina Franco–

_____________________________

I could not prove the Years had feet –

Yet confident they run

Am I, from symptoms that are past

And Series that are done –

I find my feet have further Goals –

I smile upon the Aims

That felt so ample – Yesterday –

Today’s – have vaster claims –

I do not doubt the Self I was

Was competent to me –

But something awkward in the fit –

Proves that – outgrown – I see –

**

Zâmbim – azi – când ne gândim la ceea ce până mai ieri ni se părea important.

Emily Dickinson, ”Venise vremea ca să mă rog – My period had come for Prayer”

Venise vremea ca să mă rog,

Altă artă era inutilă.

Tactica mea ratase un rudiment.

Erai Tu,

Creatorule ?

Dumnezeu crește sus,

Așa că cei ce se roagă sunt nevoiți

Să urce spre orizonturi.

Așa că am mers către nord

Spre a-l vedea pe acest curios

Prieten!

Casa Lui nu era acolo.

Și nici urmă de El – pe vreun horn,

Ori pe vreo ușă.

Puteam numai a-i bănui

Reședința.

Vastele pajișți de aer,

Nepătrunse de nimeni,

Erau tot ce puteam vedea.

Infinitule! Tu nu ai chip

Să pot să mă uit la tine?

Tăcerea a consimțit.

Pentru mine, Creația s-a oprit.

Dar, uimită de misiunea mea,

Nu m-am mai „rugat” –

Am divinizat!

-traducere de Catalina Franco–

___________________________

My period had come for Prayer –

No other Art – would do –

My Tactics missed a rudiment –

Creator – Was it you?

God grows above – so those who pray

Horizons – must ascend –

And so I stepped upon the North

To see this Curious Friend –

His House was not – no sign had He –

By Chimney – nor by Door –

Could I infer his Residence –

Vast Prairies of Air

Unbroken by a Settler –

Were all that I could see –

Infinitude – Had’st Thou no Face

That I might look on Thee?

The Silence condescended –

Creation stopped – for me –

But awed beyond my errand –

I worshipped – did not „pray” –

**

Nu cumva, iubite Doamne, ești tu cel care lipsești?

Tăcerea care mă înconjoară aproape că pare să încuviințeze, pare să-mi spună: bine, opresc totul și mă las văzut…

Atunci, uimită, nu m-am mai „rugat” – am adorat!

Emily Dickinson, ”Timpul pare așa vast încât de n-ar fi – Time feels so vast that were it not”

Timpul pare așa vast încât de n-ar fi

Pentru o veșnicie.

Mi-e teamă că circumferința-i

Mi-ar absorbi finitudinea,

Cu excepția Lui, care pregătește,

Procedând după grade                       

Superba viziune

A diametrelor sale.

-traducere de Catalina Franco-

––––––––––––-

Time feels so vast that were it not

For an Eternity –

I fear me this Circumference

Engross my Finity –

To His exclusion, who prepare

By Processes of Size

For the Stupendous Vision

Of his Diameters –

**

  Divinitatea, sau misterul, în viața muritoare ne oferă un fel de anticipare a ceea ce va fi fericirea veșnică cerească.

Emily Dickinson, ”Cine curtea și-o are în sine – Who Court obtain within Himself”

Cine curtea și-o are în sine

Vede un rege în fietecine,

După cum sărăcia monarhului

Se află înăuntrul lui.            

Nimeni nu poate să știe      

Cine-i decide soarta,

Și cine ar da o coroană

Celui care încontinuu        

Conspiră împotriva lui.

-traducere de Catalina Franco-

_____________________________

Who Court obtain within Himself

Sees every Man a King –

And Poverty of Monarchy

Is an interior thing –

No Man depose

Whom Fate Ordain –

And Who can add a Crown

To Him who doth continual

Conspire against His Own

**

În spatele simbolurilor: (Curte, Rege, Monarhie, Coroană)  ar putea fi o referire la darul poeziei, acea bogăția pe care Emily Dickinson o așează deasupra tuturor valorilor, dar pentru care n-a fost încoronată în timpul vieții…

Emily Dickinson, ”Între forma vieții și viață – Between the form of Life and Life”

Între forma vieții și viață
Deosebirea-i aceeași
Ca între lichiorul pe buze
Și cel din carafă
Cel din urmă e foarte bun
De admirat.
Dar pentru extatice stări
Cel fără plută-i deasupra –
O știu – căci am încercat

-traducere de Catalina Franco-
_____________________________
Between the form of Life and Life
The difference is as big
As Liquor at the Lip between
And Liquor in the Jug
The latter – excellent to keep –
But for extatic need
The corkless is superior –
I know for I have tried

**
Dacă vrei să experimentezi extazul, atunci bea licoarea…

Mario Benedetti, ”Tranziție – Transizione”

Din anii care n-au să mai trebuie, din orele care n-au să mai trebuie
ia-mi zilele, săptămânile, lunile. Vremea
îmbătrânită, copia căreia-i cer să m-ajute.
Cu scaunul tatălui meu se joacă fetița pe care nu o cunosc.
Acum e al ei. Se joacă cu ce-au să devină amintirile ei.
E vorba doar de distanță. Opritorile trebuie puse la loc.
Greutățile ridicate și puse jos. Privirea se încețoșează în forma
unei uși putrede unde, singură, locuiește o doamnă în vârstă.
Copia o ascultă pe mama mea nemoartă, vorbește despre fratele meu
ori îi scrie. Se gândește la continuarea vieții care îmi dăinuie.

-traducere de Catalina Franco–
___________________________
Anni che non dovrebbero più, ore che non dovrebbero
prendermi i giorni, le settimane, i mesi. Il tempo
portato addosso, il sosia a cui chiedo di aiutarmi.
Con la sedia di mio padre gioca la bambina che non conosco.
Adesso è sua. Gioca con quelli che diventeranno i suoi ricordi.
Tutto è una distanza sola. Le fermate sono da rimettere a posto.
Sollevare dei pesi, deporli. Lo sguardo s’inscurisce nella forma
di una porta marcita dove abita una signora anziana da sola.
Il sosia ascolta mia madre non morta, parla di mio fratello
o gli scrive. Pensa al protrarsi della vita che mi sopravvive.

**
”Cuvântul este sufocat, neliniştit, trece prin neliniştea unui trup care trăieşte murind. Benedetti pune la îndoială tranziția și îi cere ajutor dublului, (¡Yo no sé!). Nu știe, cuvântul lui nu adaugă nimic la realitate. Dublul – care nu este un alter ego, „delegatul”, ci subiectul principal, cel care poartă gândul – este cel care vede ultimele zile, zilele pe care viața le-a hotărât . El este singurul care știe că această moarte este o poveste pentru toată lumea și este conștient că este într-adevăr o experiență supremă. ” – Luigia Sorrentino